(Un gând de recunoștință pentru cel care poartă, cu răbdare și tăcere, mai multe cruci decât pare)

Duminica este, pentru cei mai mulți, zi de odihnă. Pentru un preot însă, este cea mai grea zi din săptămână.

Deși pentru unii pare o slujire ușoară, „o meserie fără stres”, în realitate, duminica este ziua jertfei, ziua în care se adună toate poverile unei comunități. 

Este ziua în care sufletele vin încărcate la ușa altarului, cer iertare, mângâiere, sfat, iar preotul, prin harul primit, devine purtătorul tuturor acestor dureri și nădejdi.

Soțul meu este preot.  Și, deși îl văd zilnic obosit, niciodată nu pare mai împovărat ca duminica seara, cu toate acestea niciodată nu l-am auzit spunând: „Nu mai pot.”

De luni până sâmbătă se împarte între slujire, muncă, familie, copii, casă, drumuri, probleme de rezolvat.

Iar duminica, când toți par să respire un pic, el duce altfel de osteneală, cea pentru sufletele oamenilor.

În diaspora, unde preotul este adesea și angajat, și tată, și duhovnic, și prieten, timpul nu mai are hotare. 

Darul acesta nu se trăiește doar în biserică, ci și acasă, la cumpărături, la spălat vase sau la construit un dulap.

Noi mereu am împărțit totul, de la muncile grele până la cele mărunte. Eu nu pot să-l suplinesc în toate, cele care sunt peste puterea mea fizică, nu le pot îndeplini, la fel cum nici el nu poate sa suplinească anumite situații de care mă ocup eu în exclusivitate. Nu le mai enumăr aici ca nu are rost.Dar în general ne completăm cu succes.

El a spălat copiii, i-a hrănit, le-a dat biberonul, a făcut ordine, a strâns masa, a pus la loc lucrurile, a șters blatul din bucătărie până să lucească. A montat, a cărat, a reparat, a făcut ce poate, fără să se plângă. Nu știe să taie unghiile copiilor, și nici să gătească tocană sau ciorbă, dar știe să fiarbă o pastă, să pregătească ceva simplu copiilor când eu nu pot și mai ales, știe să fie acolo.Să fie prezent. Cu răbdare, cu dragoste.

Eu am neputințele mele, dar el le acoperă cu liniște și înțelegere. Nu cere nimic, nu reproșează, nu se plânge. Când eu cad, el mă ridică. Când eu obosesc, el tace și face.

Și pentru toate acestea, astăzi vreau doar să spun, fără emfază, fără cuvinte mari: mulțumesc.

Mulțumesc pentru că trăiești în fiecare zi ceea ce propovăduiești. Pentru că știi să slujești și acasă, și la altar. Pentru că nu te odihnești, dar nici nu te plângi. Pentru că ești preot, soț și tată, cu aceeași inimă.

Las mai jos câteva imagini și scurte videouri din ziua de 22 iunie 2025, zi în care ierarhul, dar și credincioșii parohiei pe care a încredințat-o mai departe, i-au arătat recunoștința și dragostea. Textul de mai sus este recunoașterea mea și a familiei noastre pentru tot ceea ce face, iar imaginile de mai jos arată că și în Biserică și-a făcut treaba cu cinste și cu dragoste, atât timp cât oamenii și superiorii lui au știut să-i arate prețuirea.

Viața e grea.

Viața e frumoasă.

Viața e un dar.

Viața e cu de toate.

Delia Maria, Viața cu de toate