Știi acel sentiment greu de cuprins în cuvinte, când pleci de acasă spre… celălalt acasă? Și totuși, în inima ta nu simți că mergi spre liniște, ci parcă spre o nouă încercare, spre o altă tortură emoțională. Așa este viața de diasporă: mereu pe drumuri, mereu „peste tot” și, în același timp, „pe nicăieri”.

Copiii noștri cresc cu două cetățenii, dar și cu ochii umezi de lacrimi la fiecare despărțire. Azi am încuiat cu lacrimi în ochi ușa căsuței noastre mici, dar primitoare, din Sibiu, și am pornit la drum lung, cu destinația „acasă” din Germania.

Au fost doar trei săptămâni și jumătate petrecute la rădăcini, dar sufletul nu a simțit nicio lipsă. 

Oare de ce? 

Poate pentru că aici, chiar și atunci când părinții nu mai sunt în casa părintească, rămâne vie legătura nevăzută cu pământul și cu aerul copilăriei. Aparții locului nu prin acte sau ziduri, ci prin seva care curge în adâncul sufletului.

Azi, în dimineața plecării a fost un moment foarte sensibil: în timp ce noi strângeam și încărcam bagaje, băiețelul meu de șase anișori stătea pe canapea, alături de prietenul lui de vacanță, vecinul de pe scara blocului, și privind pierdut în încăpere, încerca să-și ascundă lacrimile tăcute. 

Mi s-a frânt inima. Bieții de ei… mereu mutați și răsmutați, copii prinși între „furtunile“ vieții adulților.

N-a fost un concediu propriu-zis. Am făcut aceleași treburi casnice ca și în Germania, gospodărindu-ne singuri cu tot ce înseamnă viața de zi cu zi.

Și nu a fost nici despre oameni. Deși i-am întâlnit și vizitat pe cei ce au simțit nevoia să ne vadă, pentru alții am propus noi să trecem pe la casele lor, însă ne-au refuzat, spunând că ne vor anunța ei când vor fi „acasă”. Acasă au venit, dar semn nu ne-au mai dat. 

Din acest motiv, călătoria aceasta nu a fost despre oameni. A fost despre natură, despre glia străbună  si despre tot ce mai e sfânt în ea. 

Oamenii rămași în România continuă să fie o dezamăgire dureroasă a inimii noastre, alături de situația politică, economică, educațională, medicală, sociologică și de infrastructură, din țara-mamă.

Și totuși… aceste zile au fost ca un balsam peste rănile noastre lăsate de mutare și de greutățile din ultimele luni. Am fost la mănăstiri și biserici, am urcat la munte, am stat în natură sau pur și simplu în cuibușorul nostru liniștit, lăsând sufletul să se adape din rădăcini și să își facă plinul de sevă.

Românie, îți mulțumesc! Nu neapărat pentru ceea ce ești tu la modul vizibil și concret, ci pentru îmbrățișarea pe care sufletul meu o simte când se întoarce acasă, îmbrățișare care vine uneori ca un bandaj peste rănile lui.

M-am încărcat moral și sufletește și simt că am mai prins puțină putere pentru luptele care mă așteaptă dincolo.

Și știu că voi reveni cu drag de câte ori voi putea, ca să-mi aduc sufletul să se conecteze cu rădăcinile, să se descarce de povară și să se încarce cu seva cea de viață.
Însă deocamdată o întoarcere definitivă nu o văd cu mintea mea de om rațional, pentru că motivele sunt tocmai dezamăgirile de care am vorbit mai sus.

Într-o zi însă… când toate acestea nu vor mai conta…voi reveni pentru totdeauna.

⸻

Viața e grea.

Viața e frumoasă.

Viața e un dar.

Viața-i cu de toate.

Delia Maria – Viața cu de toate