În biserica noastră din Duisburg, în care am petrecut aproape 12 ani de slujire și jertfă, am avut, de-a lungul vremii, mai multe locuri în care m-am așezat în timpul Sfintei Liturghii. De fapt, „așezat” e prea mult spus. Ani de zile am rămas în spate, aproape de ușă, cu ochii pe copii, pe pangar, pe liniștea din biserică, pe toți cei care aveau o întrebare, o rugăminte, un necaz. Pentru că așa cerea lucrarea. Și, de multe ori, o mamă și o preoteasă nu pot fi altundeva decât în spatele lucrurilor — acolo unde se duce lupta nevăzută pentru rânduială și pace.
Dar a venit pandemia. Și odată cu ea, s-a schimbat totul. Nu mai aveam voie să ne mișcăm, să intrăm și să ieșim fără rost. Ordinea a luat locul obișnuinței, distanțele au despărțit bănci, iar locurile au devenit numărate. Fiecare credincios avea locul său, și fiecare mișcare era cu măsură. În acest context, și eu a trebuit să mă așez undeva. Nu mai era nevoie de „mișunat”, ci de rânduială.
Așa am ajuns, pentru prima oară cu adevărat, în banca din față. Părintele, soțul meu, a rezervat acolo câteva locuri pentru mine și copii, să fim aproape, să nu rămânem fără loc, mai ales în duminicile aglomerate. Scria „rezervat”. Un cuvânt care, din păcate, a stârnit judecăți. Poate chiar sminteli. Dar cei care au judecat n-au știut că, înainte de a fi o așezare de cinste, banca aceea din față a fost și este o cruce.
Pentru mine, banca din față nu a însemnat un privilegiu. A însemnat o răspundere. Acolo, în tăcerea Liturghiei, învățam să stau în picioare și să îngenunchez nu doar în fața altarului, ci și în fața nevoilor parohiei. În fața jertfei de timp, de odihnă, de confort. În fața administrației. A luptelor pentru un spațiu de slujire. A umilinței de a bate pe la uși și a răbdării de a construi din nimic o comunitate.
Banca din față nu a fost „locul doamnei preotese”, ci locul unei familii întregi care a zidit. Care a investit suflet, energie, viață. Care a dăruit cu discreție și cu recunoștință. Mulți știu că am fost antreprenor. Că firma noastră a susținut, într-o vreme, întreaga lucrare parohială. Fără acel sprijin, biserica de azi din Duisburg nu ar fi fost ce este. A fost o „ctitorie” nevăzută, dusă în spate cu bucurie, dar și cu durere.
Acum, privind în urmă, înțeleg mai bine rostul acelui loc din față. Nu e un loc de onoare, ci un loc de răspundere. E o scenă pe care Dumnezeu te cheamă să slujești, să rabzi, să te rogi, să te jertfești. De aceea, banca din față nu se ocupă, ea se merită. Nu se cere, se poartă. Cu demnitate, cu lacrimi și cu nădejde.
Așadar, nu invidiați banca din față.
Pentru că banca din față nu e doar un loc în care stai în genunchi la rugăciune, ci și în fața responsabilităților pe care le poartă o parohie — administrative, financiare, sufletești.
Cine se așază acolo trebuie să fie gata să stea în picioare pentru biserică și să se plece cu inimă smerită în fața ei.
Și dacă, într-o zi, banca din față nu va mai avea o preoteasă care să o ocupe, îndrăzniți voi să vă așezați acolo. Nu vă temeți. Nu vă pune nimeni cu forța să preluați poverile, dar, poate, veți înțelege mai bine ce înseamnă lucrarea Bisericii, ce înseamnă să fii acolo nu doar cu trupul, ci cu inima.
Cât despre mine, am îndepărtat personal etichetele cu „rezervat” cu liniștea celui care a înțeles că locul în care stai contează mai puțin decât felul în care slujești.
Iar în noua parohie pe care o întemeiem… nu știu încă unde mă voi așeza. Nu știu încă ce fel de responsabilitate va mai fi pe umerii mei, cât de mult va trebui să port grija locului sau a lucrării. Sunt încă multe necunoscute, dar le voi cerceta cu atenție și discernământ. Și voi hotărî unde mă așez.
Dacă voi sta în banca din față, nu va mai fi scris „rezervat”, căci nu mai avem pandemie. Dar prezența mea acolo va spune tăcut că mă implic din nou cu întreaga mea ființă — mai mult decât se cere, mai mult decât poate duce o simplă preoteasă. Va însemna o implicare asumată, poate unică, așa cum cere uneori diaspora.
Dacă, însă, voi rămâne mai în spate, să știți că nu e o retragere, ci o alegere.
Voi fi acolo cu un zâmbet, cu o vorbă bună, cu o îmbrățișare, cu o încurajare duhovnicească. Voi fi aproape, dar cu o implicare mai temperată. Nu voi mai fi, și-mi permit cuvântul, „sponsorul” ori administratorul financiar al bisericii care doar aduce resurse și poartă poveri. Ci o inimă care dă, din preaplinul harului primit, bucurie și pace.
Viața e un dar
Viața e frumoasă
Viața e grea
Viața e cu de toate
S-ar putea să te intereseze și articolele: