Trei zile în (Heimat-ul  german) adică la vatra germană, în zona unde am trăit aproape 17 ani, am slujit și am legat prietenii pentru o viață.

Ne-am reîntâlnit cu oameni dragi, cu familia, cu prieteni vechi, vecini și enoriași. Toți ne-au primit cu aceeași bucurie sinceră. 

Copiii s-au întâlnit cu verișorii și prietenii lor, s-au bucurat, iar eu am simțit ca acel „acasă” nu se uită.

M-am simțit, poate paradoxal, mai bine primită în vatra germană decât în cea românească.

Acolo, oamenii, români sau străini, te îmbrățișează cu inimă curată, fără mască, fără interes. Bucuria e sinceră, privirile sunt calde, iar întâlnirile sunt emoționante.

În România, de multe ori, aerul e rece. Privirile grăbite. Bucuria formală.

Și doare. Dar învață sufletul să prețuiască ce e adevărat.

Am înțeles că nu locul îl sfințește pe om, ci omul sfințește locul.

Cei care trăiesc aproape de biserică au învățat să se iubească mai mult, să se judece mai puțin, să se bucure unii de alții. Poate nu sunt perfecți, dar sunt sinceri, și în sinceritatea lor se vede chipul lui Dumnezeu.

M-am bucurat nespus să fiu din nou la Sfânta Liturghie, în biserica pe care am văzut-o de-a lungul anilor, crescând ca un aluat pe care noi l-am  frământat cu jertfă, iubire și rugăciune, și care acum e ca o pâine coaptă și binecuvântată, din care se hrănesc suflete.

Călătoria n-a fost ușoară. La dus am condus nouă ore, iar la întoarcere șapte, dar bucuria a meritat fiecare kilometru.

Iar când am ajuns acasă, la căminul nostru din sat de sudul Germaniei, m-a întâmpinat căldura adevărată: tati ne aștepta cu masa pusă, luminile aprinse și cu acea căldură  care nu vine din termostat, ci din iubire.

E o căldură care nu se vede, dar se simte, o pace pe care o aduce mulțumirea. Când ești mulțumit cu ceea ce ai, nimic nu îți mai lipsește. 

În casa noastră “locuiesc” câțiva sfinți, iar prezența lor umple casa de duh.

Da, încă mai avem “lipsuri”, încă mai sunt greutăți, mai sunt pași de făcut până ne așezăm pe deplin.

Dar, Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Când am coborât din mașină, înainte să intru în casă, am făcut câțiva pași pe aleea din față și am simțit aerul limpede, curat, ca la poalele munților copilăriei mele de la poalele Carpaților. 

M-am întrebat cum am putut trăi atâția ani fără aerul acesta, un aer care vindecă și te învață să respiri din nou.

Simplu fapt ca trăiesc aici, este pentru mine ca o terapie. 

Aici, în această zonă liniștită și curată, oamenii își respectă natura și se bucură de darurile lui Dumnezeu.

Și-I mulțumesc Lui că ne-a adus aici,  într-un loc care e, pentru mine, o alternativă vie și binecuvântată la România, un colț de pământ în care simt că pot trăi, crește și iubi în pace.

Și pentru voi, dragii mei din vechea vatră germană, vă spun, încă o dată: ne sunteți dragi, rămâneți parte din familia noastră, iar locul pe care îl aveți în inimile noastre nu-l va lua nimeni.

Așa cum noua comunitate are locul ei, așa și voi îl păstrați pe al vostru.

Vă îmbrățișez pe toți cu drag și m-am bucurat din inimă să vă întâlnesc pe fiecare în parte.

Abia așteptăm să venim, data viitoare, în formulă completă,  ca bucuria să fie deplină.

Viața e grea, 

viața e frumoasă, 

viața e un dar, 

viața e cu de toate.

Delia Maria, Viața cu de toate