M-am născut și am fost botezată Delia Maria.

 Restul numelor mi le-a dat viața: John Deere, pentru perioadele în care am tras ca un utilaj de tractat, suflete și treburi. Tractorul casei, când nimeni nu mai putea. 

Iar cel mai nou nume, cel care stă acum pe frontispiciul vieții mele: Maraton Sincron.

Ironia e că nu eu mi-am pus numele, ci ritmul în care trăiesc.

Dimineața numele meu este: MARATON 

Zilele mele încep cu un maraton pe bune. N-am timp de ritualuri sofisticate sau de „slow morning”. Nu există conceptul de „stai să-mi beau cafeaua în liniște”. Există doar „hai, că nu ne încadrăm!”.

La 7:30 am doi copii livrați în două școli diferite, la ore diferite, în localități diferite, cu o precizie de chirurg. Ca să reușesc, beau cafeaua pe fugă, uneori cu ochii închiși, alteori în mașină. Fac un jogging obligatoriu de la poarta școlii până la parcare și ajung la timp ca să îl preiau pe copilul numărul doi.

Totul pe contracronometru. Totul în fugă. Totul sub presiunea timpului. Nimic nu poate fi lăsat „mai târziu”.

Schimbul 2: muncile invizibile

Când alții își deschid laptopul la birou, eu deja am alergat două ture în viața reală. Apoi intru în „schimbul doi”: jobul meu, un fel de Home Office pe care îl fac de acasă(deocamdată), muncă adevărată, responsabilă, cu un venit  real și majoritar in familie. 

Dar, pe lângă jobul meu oficial, am și alte joburi, neoficiale, dar foarte reale: mamă, tată, învățătoare, profesoară de teme, psiholog, consilier, secretară pentru școală, organizator de vieți, bucătăreasă, spălătoreasă, călcătoare, menajeră, șofer personal, doamnă de serviciu, responsabilă cu toate drumurile, toate hârtiile, toate programările.

Fiecare copil are altă școală, alt orar, alte nevoi. Fiecare reprezintă un job în sine.

A nu se înțelege că în tot timpul ăsta soțul meu „doarme”. Nici vorbă. 

El începe munca totodată cu noi, adică la 07:00 ba chiar  zece minute dupa ce eu am lăsat deja primul copil la școală. 

Opt ore de serviciu plus tot ce înseamnă slujirea în diaspora: sfeștanii, spovedanii, vizite, consiliere, drumuri, ședințe, organizări.

În diaspora, parohia nu se sprijină singură. Se clădește cu muncă, cu timp, cu jertfă.

Iar eu încerc ca pe lângă toate ale casei și ale copiilor, sa fiu alături de el în tot ce ține de parohie: organizare, comunicare, coordonare, pregătiri, comitete, întâlniri, încă un job, încă un rol, încă o responsabilitate. Nu e puțin. Dar o facem cu drag, pentru Dumnezeu și pentru oameni.

După-amiaza numele meu este: SINCRON 

Dacă dimineața e maraton, după-amiaza e sincron. Două mese calde la ore diferite, două finaluri de școală la ore diferite, două drumuri, două temperamente, două lumi.

Între ele, teme, discuții, lacrimi, rezolvări, pregătiri, dușuri, rugăciunea de seară, așezatul în paturi.

Și peste toate, obsesia mea, încă nediagnosticată, ca totul să fie ață, linie, la milimetru: casa curată, hainele spălate, lucrurile la locul lor,  cumpărăturile menajere făcute , hrana gătită. Probabil eu simt ca ordinea exterioară îmi ține sufletul legat să nu se destrame.

Uneori e prea mult.

Uneori e imposibil.

Uneori simt că nu mai pot.

Eu nu sunt din categoria celor care plâng din orice. Lacrimile mele apar doar când e vorba de copiii mei. Dar în ultima vreme am plâns și pentru mine. Am plâns de oboseală, de surmenare, de dureri care mi-au înțepenit și trupul, și mintea.

Și totuși, de ce fac toate acestea?

Pentru copiii mei.

Pentru familia mea.

Pentru parohia în care ne-a trimis Dumnezeu.

Pentru că aici este chemarea noastră.

Pentru că așa arată, în diaspora, viața unei familii de preot: muncă, alergare, jertfă, dragoste, și iar muncă.

Și pentru că, oricât de greu ar fi, inima mea știe un singur lucru:

Nu pot, dar merg.

Nu mai am putere, dar merg.

Nu mai pot respira, dar merg.

Asta e viața mea acum: un Maraton -Sincron. 

Ziua mea începe la 05:30 și se încheie, de multe ori, după ora 24:00. Sunt, de regulă, ultima care rămâne trează în casă. E singurul moment în care mai pot să recuperez ce nu apuc dimineața: un pic de liniște, două gânduri pentru mine și o fărâmă de grijă pentru sufletul meu, ca să nu se așeze praful oboselii peste ceea ce ar trebui să fie cel mai important.

Dau slavă lui Dumnezeu pentru fiecare zi în care încă pot.

Doar Mila Lui mă ține în picioare, chiar și atunci când eu cad în genunchi.

Viața e grea 

Viața e frumoasă 

Viața e un dar

Viața-i cu de toate 

Delia Maria- Viața cu de toate