N-am fost niciodată o prințesă.

Nu am fost răsfățată în adevăratul sens al cuvântului și nici nu am crescut „așezată după icoane” sau „în vitrină”, așa cum spun expresiile vechi românești. Nu m-a cocoloșit nimeni. Am învățat devreme ce înseamnă responsabilitatea și, odată cu trecerea anilor, poverile au crescut și ele, parcă mereu mai grele decât cele dinainte.

Au fost momente în care mi s-a părut că sarcinile vieții sunt peste puterea mea și că mă apasă mai mult decât ar putea duce un om. Dar Dumnezeu știe mai bine cât poate fiecare și îngăduie atât cât să ne modeleze. Se pare că în acest trup mic, de puțin peste un metru și jumătate, a pus El multă putere.

Am dus greutăți pe care, în mod firesc, le-ar fi purtat un bărbat, dar și pe cele firești ale unei femei. M-am luptat ca un leu în ring cu fiarele societății, dar fără să renunț la delicatețea feminității și la haina pe care o port ca mamă, soție, preoteasă.

În jurul meu, multe „prințese” s-au bucurat de alint și răsfăț de la părinți, soți sau copii. Li s-au oferit de toate fără să ceară, în timp ce eu nu am primit nici dacă am cerut. Au fost ținute pe “brațe” și nu au fost puse să poarte nici o responsabilitate în afară de cele de mamă, femeie, soție, etc. ( care sunt deja destule).
Eu nu am cunoscut aceste lucruri, nu știu de înseamnă acest răsfăț. Dacă am vrut ceva( o vacanță, o bijuterie , etc.) mi-am oferit singură, și nu am cumpărat doar pentru mine ci și pentru ceilalți.
Da, știu, nu suntem toți la fel și nici nu avem aceeași cruce de purtat. Nădăjduiesc însă, cu credință, că ceea ce mi-a lipsit pe pământ mi se va dărui odată cu veșnicia.

Pe mine nu m-a „odihnit” nimeni. Nimeni nu mi-a luat din poveri, ci dimpotrivă, fiecare și-a așezat câte ceva din ale lui peste muntele deja plin al poverilor mele. Și totuși, Îi mulțumesc lui Dumnezeu că am putut să le duc. Iar atunci când am ajuns la capătul puterilor, când am simțit că nu mai am resurse nici măcar pentru mine, atunci am învățat ceva esențial: să fiu asertivă.

A fi ASERTIV nu înseamnă egoism, ci autenticitate. Înseamnă să ai curajul de a spune „NU ”, chiar dacă asta te coboară în ochii celorlalți. Înseamnă să fii sincer, să-ți exprimi gândurile și să nu-ți trădezi sufletul doar de dragul aprobării altora.

Și mai mult decât ASERTIVITATEA, am înțeles VALOAREA REZILIENȚEI. 

REZILIENȚA este puterea de a rămâne în picioare în mijlocul furtunilor. Este conduita creștinului care nădăjduiește în Dumnezeu și care știe că fiecare încercare e o treaptă spre mântuire. 

Dacă nu înveți să fii asertiv, nu vei putea fi nici rezilient. Dacă nu spui niciodată „nu”, nu vei putea duce sarcinile cu adevărat importante.

De aceea, nu mă judec deloc pentru că am învățat, fie și târziu, să spun „nu”. 

Am învățat că, dacă nu mă ajut eu, nimeni dintre oameni nu o va face în locul meu. Iar această lecție, poate cea mai grea, s-a transformat într-un dar: puterea de a rămâne în picioare. 

Viața e grea

Viața e frumoasă

Viața e un dar

Viața-i cu de toate

Delia Maria – Viața cu de toate