Uneori mă simt ca moartă, deși încă respir.

Oboseala m-a cuprins până în măduva oaselor și, uneori, simt că nu mai pot. Toate poverile familiei, toate grijile și necazurile din ultimii ani au ars în mine ca un foc care nu se stinge. Și eu am devenit ca un vătrai: iau cu mine cărbunii aprinși din sobă, ca să-i cruț pe ceilalți. 

Dar acești cărbuni mă ard și pe mine.

Sunt zile în care nu mai găsesc cuvinte, zile în care lacrimile vorbesc în locul meu. Și totuși, chiar și atunci, nu încetez să mă rog. În șoapta rugăciunii îmi mai găsesc suflul, chiar și atunci când simt că nu mai am aer.

Știu că nu e sfârșitul. Știu că Domnul nu lasă sufletul meu să se stingă cu totul. 

Dacă încă respir, atunci mai există și pentru mine un rost, un mâine, un drum pe care trebuie să merg. Poate nu înțeleg acum de ce e atât de greu, dar cred că niciun pas, nici măcar cel făcut prin lacrimi, nu e în zadar atunci când e făcut împreună cu Dumnezeu.

Așa că mă ridic din nou, chiar dacă sunt obosită. Îmi adun puținul curaj și îl pun în rugăciune. Îmi adun puțina speranță și o las să ardă, ca o luminiță mică, dar vie. Și merg mai departe, cu nădejdea că nu eu duc toate aceste poveri, ci El le poartă împreună cu mine.

Viața e grea.

Viața e frumoasă.

Viața e un dar.

Viața-i cu de toate.

Delia Maria – Viața cu de toate