Între a fi slugă la viață și a fi sclav al vieții există o diferență mare. Sluga, oricât ar fi de împovărată, are totuși o clipă de respiro, o pauză. Sclavul însă trăiește fără răgaz, cu lanțurile mereu pe mâini, lucrând 24 de ore din 24, 7 zile din 7.

Așa mă simt acum: sclav al vieții, împinsă la marginea puterilor trupești. Iar sufletește, corigentă… chiar repetentă, rămasă în urmă cu totul. Deși am trecut printr-o vacanță, nu am simțit-o ca pe o odihnă. Am fost tot slujitoare pentru cineva, mereu cu grijile altora pe umeri.

Astăzi aș da orice pentru o zi de pauză. O zi în care să nu aud niciun glas de copil, niciun zgomot omenesc. O zi doar eu, cu mine și cu cerul. O zi în care să stau și să privesc norii, să-mi adun sufletul risipit și să las liniștea să mă vindece. Măcar o zi. Și, dacă nu se poate o zi, măcar câteva ore. Dar o pauză.

Am ajuns la epuizare maximă și recunosc că strig în sinea mea: „Doamne, dă-mi odihnă!”. Pentru că de la El vine singura odihnă adevărată. Trupul se poate odihni pe pat, dar sufletul se odihnește numai în Dumnezeu. Așa cum spune Sfântul Augustin: „Neliniștit este sufletul meu până ce se va odihni în Tine”.

Îi admir pe bunicii care își ajută copiii, purtând cu dragoste nepoții în brațe și în inimă. Jos pălăria în fața lor! Sunt bunici care trăiesc pentru nepoțîi lor, sau cel puțin numai pentru unii dintre ei, iar asta nu este chiar în ordine, pentru că iubirea adevărată ar trebui să fie întreagă și împărțită cu dreaptă măsură.

Viața de mamă este o jertfă. Și chiar dacă uneori simți că ești sclav al acestei jertfe, tot ea devine și calea mântuirii. Dar nu trebuie să uităm că și mamele au nevoie de o clipă de respiro. O clipă să-și pună sufletul în brațele lui Dumnezeu, să-și lase lacrimile să curgă și să-și audă inima bătând în tăcere.

De aceea, astăzi mă rog spre cer:

• Doamne, te rog, dă-mi o pauză! O mică pauză, ca să pot merge mai departe.

Viața e grea.

Viața e frumoasă.

Viața e un dar.

Viața-i cu de toate.

Delia Maria – Viața cu de toate