BURNOUT-ul, nu vine peste noapte. Se adună încet, prin oboseală cronică, presiune constantă și lipsa timpului pentru suflet. Îți fură bucuria, concentrarea și energia, lăsându-te gol pe dinăuntru. Nu e doar oboseală, ci un semnal de alarmă: e nevoie de pauză, grijă de sine și reîncărcare, înainte ca trupul și mintea să spună „STOP” în locul tău. 

BURNOUT-ul nu este doar o oboseală trecătoare. Este un drum lung, aproape invizibil la început, dar care, dacă nu este oprit, poate duce trupul și sufletul într-o prăpastie periculoasă.

La mine a început cu crize ușoare, pe care le-am privit mai mult ca pe o oboseală. Simțeam ca o paralizie la modul figurat, o stare de epuizare, o deconectare între trup și comenzile creierului. Am crezut că este doar oboseală. Timpul a trecut și simptomele au devenit tot mai concrete: amorțeli în mâini și picioare. Astăzi, chiar și mușchii feței au început să îmi amorțească. 

E un semnal pe care nu-l mai pot ignora.

În cazul meu, acesta este, poate, singura „răsplată” a celor 15 ani de antreprenoriat feminin și totodată antreprenoriat creștin ortodox. Spun „singura” cu ironia amară a celui care a muncit mult, cu responsabilitate și cu frică de Dumnezeu, dar fără a primi la final aplauze sau odihnă. Antreprenorul cu frică de Dumnezeu are drumul mai greu decât ceilalți, pentru că nu își permite compromisuri. Iar femeia antreprenor poartă o povară mai grea, pentru că misiunea ei nu se oprește la birou. În cazul meu, s-au adunat patru roluri într-unul singur: mamă, soție, preoteasă și antreprenor. 

Alergi, muncești, împlinești nevoile celorlalți, ridici poveri, porți griji și lupți pe mai multe fronturi. Și, fără să-ți dai seama, uiți să-ți îngrijești sufletul, lași trupul să se consume până la epuizare.

BURNOUT-ul este un strigăt al trupului și al sufletului: “Oprește-te! Roagă-te!Respiră!  Nu mai încerca să torni dintr-un vas gol! Învață să spui „nu”, să faci loc pentru liniște și să-L lași pe Dumnezeu să-ți umple din nou inima de pace și putere!”

Nu știu în cât timp voi reuși să îmi recapăt complet forța. Dar știu că acest drum nu va fii ușor. Îl voi străbate însă cu rugăciune, cu credință și cu nădejdea că, dincolo de oboseală, mă așteaptă o altă etapă, una în care voi învăța să trăiesc nu doar pentru ceilalți, ci și pentru a-mi păstra sufletul viu.

Am doar 43 de ani, dar simt că am purtat bătălii cu viața cât pentru 83. Și fiecare rană, fiecare oboseală, fiecare cădere a fost, de fapt, o lecție prin care Dumnezeu m-a chemat să privesc dincolo de luptă și să caut, în mijlocul durerii, izvorul tăcut al harului Său.

Privesc uneori la cei mai în vârstă, la părinții noștri, care își plâng durerile lor firești, venite odată cu anii. Și mi se pare nedrept că noi, cei mai tineri, ajungem să purtăm poveri și suferințe ce nu ar trebui să ne apese la vârsta aceasta. Dureri care nu vin din bătrânețe, ci dintr-o alergare fără tihnă, din lupte care ne-au ars puterile înainte de vreme.

Când ajungi în punctul în care și respirația ți se pare un efort, înțelegi că nu trupul ți-a cedat primul, ci sufletul. Și oricât ai încerca să-ți ascunzi oboseala sub zâmbete politicoase, ea tot răzbate prin ochi, prin tăceri și prin pașii grei pe care îi faci spre o nouă zi.

Dar și în această epuizare există un strop de lumină: învăț să-mi ridic privirea spre Cel ce dă odihnă celor împovărați. Învăț că a fi puternic nu înseamnă să nu cazi, ci să te ridici din nou, cu și mai multă credință.

Viața e grea

Viața e frumoasă

Viața e un dar

Viața-i cu de toate

Delia Maria, Viața cu de toate