Destăinuirea din miezul  nopții

Ziua de astăzi a început cu o constatare dureroasă: am omis o programare importantă legată de copilul cel mic. Nu era un detaliu minor, ci un lucru destul de important — și tocmai asta m-a făcut să simt din plin cât de depășită sunt. 

Dacă mai aveam nevoie de vreo dovadă că în ultima vreme nu mai reușesc să îmi gestionez obligațiile, atunci aceasta a fost confirmarea.

A urmat autojudecata, mustrarea de conștiință, sentimentul acela apăsător că am greșit unde trebuia să fiu cea mai atentă. Și, de fapt, ele n-au făcut decât să declanșeze ceva ce oricum mocnește de mult în mine: senzația de neputință, de epuizare, de pierdere a busolei.

Astăzi am înțeles mai limpede ca oricând că, oricât de organizată m-aș fi considerat sau am fost cândva, acum sunt într-un moment al vieții în care mă simt complet depășită și încep să pierd din vedere lucruri esențiale.

Azi, vorba mi s-a făcut tăcere, iar gândul  rugăciune. 

Din tăcerea sufletului meu, mi-a venit în minte Evanghelia Vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda.
Mai întâi ca gând și mai apoi ca rugăciune: „Nu mai tulbura, Doamne, apa, căci nu am om!”

Nu mai pune la încercare sufletul meu, Doamne, căci astăzi nu mai am pe nimeni care să mă arunce în apă. Nu are cine să mă ridice, să mă sprijine.

De aceea, dacă aș putea da un sfat, un îndemn, o rugăminte din inima unei mame obosite, aș spune așa:

Când vedeți un om tăcut, poate cu fața posomorâtă, poate fără grai, nu vă grăbiți să-i puneți etichete. Nu vă mirați, nu vă supărați.Poate nu are nimic cu voi. Poate poartă în el o luptă pe care n-aveți cum s-o înțelegeți. Și dacă nu puteți fi omul care îl scoate de sub apă, măcar să nu fiți cel care îl apasă mai tare.
Pentru că uneori, o privire caldă ridică mai mult decât o vorbă frumoasă. Și un zâmbet tăcut poate spune: „Te văd. Îți sunt aproape. Nu te judec.”

Astăzi n-am prea avut grai și nici multe cuvinte. Dar nici Dumnezeu n-a avut nevoie de ele ca să mă ridice. Mi-a fost Prieten tăcut, Ajutor nevăzut, și putere în clipa în care nu mai aveam putere.

Iar, pe seară, când ziua a început să-și tragă cortina, când copiii au adormit și liniștea a coborât peste casă, am simțit o adiere. 

Nu de aer, ci de har. 

Acel har pe care nu-l poți explica, dar știi că e de la Dumnezeu. Acel moment în care, fără vorbe, simți că El te-a ridicat.

Hristos a venit tocmai când simțeam ca mă înec . A trecut pe lângă lacul sufletului meu și, fără să mai aștepte tulburarea apei, mi-a spus simplu:

„Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă.”

Și m-am ridicat.

Nu m-a lăsat să dorm așa.

M-a ridicat. 

Mi-a luat poverile. 

Iar mâine… 

Mâine aștept cu încredere o zi mai bună.

Doamne îți mulțumesc!

⸻

Viața e grea.

Viața e frumoasă.

Viața e un dar.

Viața e cu de toate.

Delia Maria, Viața cu de toate