Așa cum, atunci când intri într-o cameră întunecată, nu te sfădești cu întunericul, ci aprinzi lumina, tot așa și cu întunericul din suflet: nu stai de vorbă cu el, nu-l întorci pe toate părțile și nu-i dai mai multă putere decât are. Aprinzi Lumina. Îl chemi pe Hristos.

„Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.” Ioan 8, 12

Pentru că întunericul nu este altceva decât lipsa luminii.

Oare câte dintre „întunecările” sufletului nostru nu sunt de fapt, niște lipsuri?

Ce este întunericul?
Lipsa Luminii.

Ce este mândria?
Lipsa smereniei.

Ce este răutatea?
Lipsa bunătății.

Ce este ura?
Lipsa iubirii.

Ce este pizma?
Lipsa bucuriei pentru binele celuilalt.

Ce este neliniștea?
Lipsa păcii.

Ce este tulburarea minții?
Lipsa rugăciunii și a așezării lăuntrice.

Ce este deznădejdea?
Lipsa nădejdii.

Și poate că aici este una dintre marile taine ale vieții duhovnicești: nu întotdeauna trebuie să ne luptăm direct cu întunericul. Uneori trebuie doar să aprindem lumina.

Sfântul Ioan Damaschin spune atât de limpede că răul este lipsirea de bine, după cum întunericul este lipsirea de lumină.

Iar Sfântul Porfirie ne îndeamnă să nu ne consumăm întreaga putere încercând să smulgem răul din noi, ci să deschidem sufletul pentru a intra Hristos – Lumina – și atunci întunericul începe să dispară.

Poate că, în loc să mă lupt neîncetat cu mândria mea, ar trebui să învăț smerenia.

În loc să mă întreb de ce simt atâta neliniște, să caut mai mult rugăciunea.

În loc să încerc cu orice preț să nu mai urăsc, să învăț să iubesc.

În loc să mă chinuie binele primit de altul, să învăț să mă bucur sincer pentru el.

În loc să mă las înghițit de deznădejde, să caut, chiar și cu ultima putere, o fărâmă de nădejde în Dumnezeu.

Pentru că sufletul nu rămâne gol.

Sfântul Porfirie spunea că atunci când omul este gol de Hristos, golul acela se umple repede cu altceva: cu pizmă, ură, plictiseală, melancolie, împotrivire.

De aceea, poate că întrebarea nu este doar:

„Cum scap de ceea ce este rău în mine?”

Ci mai ales:

„Cu ce îmi umplu sufletul?”

Cu lumină sau cu întuneric?
Cu smerenie sau cu mândrie?
Cu iubire sau cu ură?
Cu rugăciune sau cu zgomot?
Cu nădejde sau cu deznădejde?

Și totuși, mai este una.

Ce este nedreptatea?

Bucurie!

Da, bucurie.

Nu pentru că nedreptatea ar deveni dreaptă. Nu pentru că răul făcut nouă ar trebui numit bine. Și nici pentru că durerea n-ar durea.

Ci pentru că nedreptatea primită poate deveni, dacă reușim să o așezăm înaintea lui Dumnezeu, un extraordinar exercițiu de smerenie.

Să fii nedreptățit și să nu urăști.
Să fii rănit și să nu rănești înapoi.
Să ai dreptate și să nu simți nevoia să demonstrezi tuturor că ai dreptate.
Să pierzi ceva în ochii oamenilor și să câștigi pace înaintea lui Dumnezeu.

Acolo începe o altfel de libertate.

Sfântul Paisie Aghioritul ne amintește câtă trezvie este necesară pentru a vedea mândria din noi și că gândurile smerite sunt cele care nasc smerenia.

Poate tocmai de aceea uneori Dumnezeu îngăduie situații care ne desprind, puțin câte puțin, de nevoia de a avea ultimul cuvânt, de a fi apreciați, înțeleși sau îndreptățiți.

Nu este ușor.

Dar poate că nici nu trebuie să fie.

Poate că viața duhovnicească nu înseamnă să ajungem într-un loc în care nu mai există întuneric, nedreptate, răutate sau tulburare.

Poate înseamnă să știm unde să căutăm Lumina atunci când ele vin.

Pentru că întunericul nu se alungă certându-ne cu el.

Se aprinde Lumina.

Și unde intră Lumina, întunericul nu mai are loc.

Viața e un dar.
Viața este grea.
Viața e frumoasă.
Viața e cu de toate.

Delia Maria– Viața cu de toate