Duminica este, pentru mulți, zi de odihnă. Pentru familiile de preoți, și mai ales pentru preotese, duminica este o zi frumoasă, dar grea. O zi plină. O zi de jertfă tăcută.
Scriu aceste rânduri într-o duminică apăsătoare, cu gândul la toate preotesele tinere sau mai încercate și, totodată, cu gândul la mireni, la oamenii din comunitățile noastre, care poate nu cunosc această față mai puțin văzută a slujirii.
Nu demult, la Bobotează, o tragedie cutremurătoare ne-a zguduit pe toate. O preoteasă, o mamă cu mulți copii, într-un moment de grabă, de oboseală sau de neatenție, pentru că nimeni nu este de fier, a pierdut controlul mașinii într-o curbă și a căzut într-un râu. Un copil dintre cei cinci aflați în mașină a murit. Ceilalți au fost răniți. Ea însăși se află încă sub povara operațiilor și a suferinței.
Dumnezeu cu mila Lui.
Nu este primul caz și, din păcate, nu va fi nici ultimul. Nu putem înțelege rânduiala lui Dumnezeu și nici nu ne este dat să o judecăm. Știm doar că toate se întâmplă cu îngăduință, iar voia Lui rămâne, pentru noi, taină.
Scriu aceste rânduri nu ca să ne punem pelerine de eroi și nici ca să ne așezăm coroane de martiri, ci pentru ca lumea să înțeleagă, măcar în linii fine, că jertfa într-o familie de preot este mare.
Astăzi, cele mai multe preotese au și un serviciu. În România, din nevoi tot mai apăsătoare. În diaspora, aproape fără excepție, din necesitate. Majoritatea preoților din afara țării nu sunt salarizați sau primesc doar un sprijin simbolic din partea parohiei. Mulți lucrează în afara altarului pentru a-și întreține familia, iar slujirea lor este, în esență, voluntară. În acest context, și preoteasa muncește: normă întreagă, normă parțială, orice se poate, după putere, pregătire și context.
Pe lângă toate acestea, avem viața obișnuită: facturi, școli, ședințe, teme, copii, oboseală, neajunsuri, bucurii și necazuri, exact ca orice familie. Dar mai este ceva.
Mai este o luptă pe care nu o poți înțelege dacă nu ai trăit-o.
Am auzit cândva o vorbă, spusă de oameni mai îmbunătățiți decât mine: „Duminica și în sărbători, diavolul stă pe coama casei parohiale“, adică pe casa în care locuiește familia preotului
. Mult timp n-am înțeles. Astăzi înțeleg prea bine.
Când preotul slujește la altar, când se rostește Proscomidia, când se iartă păcate, când se face lucrarea care nu-i place celui rău, ispita nu doarme. Se mută acasă. Lucrează prin oboseală, prin grabă, prin copii, prin tensiuni, prin lucruri mărunte care se strică, prin răzvrătiri inexplicabile, prin haos aparent.
De aproape paisprezece ani sunt mamă. În toți acești ani, foarte puține duminici am mers cu toții, ca familie, la biserică. Ne-am asumat acest lucru și nu ne plângem. Dar pot spune cu mâna pe inimă: lupta cea mai grea a săptămânii nu este peste zilele de lucru, ci în cele două ore de duminică dimineața, până reușim să ieșim pe ușă.
Acolo se dă bătălia.
Când vedeți o preoteasă intrând în biserică, poate puțin mai târziu, poate cu o privire obosită, poate cu o haină perfect aranjată, dar cu sufletul frânt, să știți că, înainte de a păși peste prag, a dus o luptă. Uneori piept la piept. Uneori până la epuizare.
Poate pe dinafară pare „în regulă”, așa cum cere fișa postului nescrisă. Pe dinăuntru, însă, poate este zdrobită.
Nu judecați. Oricum, în biserică nu judecata își are locul, ci rugăciunea și întâlnirea cu Dumnezeu. Dar dacă, totuși, sunteți ispitiți să judecați, aduceți-vă aminte că nu știți ce cruce poartă cel de lângă voi.
Surorilor mele, preotese mai tinere sau mai încercate: jertfa noastră nu este în zadar. Dumnezeu vede tot. Și ceea ce nu se vede, și ceea ce nu se spune, și lacrimile ascunse, și luptele câștigate în tăcere.
Să ne dea Dumnezeu putere.
Și să ne ferească de ispite mai mari decât putem duce.
Viața e grea, viața e frumoasă, viața e un dar, viața e cu de toate
Delia Maria
Duminică, 25 ianuarie 2026
