N-am mai scris de mult aici, pe Viața cu de toate.

Și poate că tocmai faptul că n-am mai scris spune ceva despre perioada prin care trec.

M-am întrebat de multe ori cum să-i spun. Apatie? Nu. Nu cred că este apatie. Indiferență? Cu atât mai puțin. Oboseală? Da, dar parcă nici cuvântul acesta nu cuprinde tot.

Cred că cel mai aproape de adevăr este un cuvânt pe care îl folosim mai degrabă pentru calculatoare decât pentru oameni: restart.

Mintea mea a apăsat singură pe Restart.

Pentru că eu n-am știut să o fac.

Ani în care n-am știut ce înseamnă Stop

Dacă mă uit în urmă, undeva din 2008 și până în 2025, văd o viață foarte densă. Un amestec greu de pus în cuvinte de bine și rău, bucurii și necazuri, reușite și încercări, furtuni și perioade de liniște.

Au fost aproape două decenii în care am purtat multe.

Ale mele. Ale familiei mele. Dar și ale altora.

Responsabilități, probleme, griji, nevoi, oameni care aveau nevoie de un umăr, de o mână, de o vorbă, de un drum făcut împreună, de o soluție.

Și vreau să spun foarte clar un lucru: nu m-a obligat nimeni.

Nu scriu aceste rânduri pentru a reproșa cuiva ceva și nici pentru a întocmi, după atâția ani, o listă cu „ce am făcut eu pentru alții”.

Am făcut pentru că așa am simțit.

Pentru că eu, când este vorba despre ceilalți, nu prea știu ce înseamnă Stop.

Dacă trebuie să ajut, ajut. Dacă trebuie să duc, duc. Dacă trebuie să mă sacrific, mă sacrific. Și, de multe ori, continui până când nu prea mai rămâne nimic pentru mine.

Multă vreme am crezut că pot funcționa așa la nesfârșit.

Probabil că mintea mea a așteptat ani întregi să-i dau eu o pauză.

N-am făcut-o.

Așa că și-a luat-o singură.

Și Dumnezeu a rânduit o schimbare

După multe furtuni — unele atât de puternice încât la vremea lor am crezut că nu se vor mai termina — a venit schimbarea.

Și, privind astăzi în urmă, îmi dau seama că până și furtunile acelea au avut rostul lor. Am învățat din ele. Am crescut. Am cules roade pe care probabil nu le-aș fi putut culege altfel.

Poate că, la un moment dat, tot ce trebuia cules de acolo s-a cules.

Și Dumnezeu, în rânduiala și în pronia Lui, a spus: Ajunge. De aici, drumul merge în altă parte.

Și ne-a trimis într-un loc nou.

Nu neapărat la odihnă. Nu într-o vacanță prelungită de la viață.

Am venit tot cu rosturi, cu responsabilități, cu o misiune. Doar că este o altfel de misiune.

Viața profesională s-a schimbat aproape la 180 de grade. Locul este nou. Oamenii sunt noi. Sunt alte responsabilități și alte „turme” de păstorit, alți copii de îndrumat și alte drumuri pe care trebuie să învăț să merg.

Numai că în această viață nouă am ajuns purtând încă oboseala celei vechi.

Am venit, cum îmi place mie să spun, centrifugați.

Iar undeva pe drum, fără să-mi propun, creierul meu a început să facă selecția în locul meu.

Atât mai pot

Am început să fac doar ceea ce este necesar.

Nu pentru că nu-mi mai pasă.

Nu pentru că oamenii din jurul meu au devenit mai puțin importanți.

Nu pentru că am hotărât că de acum înainte trăiesc numai pentru mine.

Pur și simplu, atât mai pot acum.

Nu mai am energia fizică și nici energia intelectuală pentru paleta uriașă de sarcini pe care altădată o purtam aproape fără să mă gândesc.

Uneori mă uit la fotografii vechi. Îmi amintesc perioade, întâmplări, drumuri, probleme rezolvate, oameni, responsabilități. Și mă întreb cu toată sinceritatea:

Doamne, cum am putut?

Și răspunsul vine aproape imediat:

Numai cu Tine, Doamne. Pentru că singură sigur n-aș fi putut.

Poate că tot El este Cel care a hotărât acum că, pentru o vreme, este suficient.

Că sistemul are nevoie de Restart.

Că nu toate mesajele trebuie să primească răspuns imediat. Nu toate problemele trebuie rezolvate de mine. Nu toate poverile trebuie ridicate de pe umerii altora și puse automat pe ai mei.

Poate că trebuie să învăț și eu un lucru pe care nu l-am învățat în atâția ani:

să mă opresc.

Nu este indiferență

Poate că aceste rânduri sunt și pentru cei care mă cunosc de mult.

Pentru oamenii care au fost obișnuiți să mă găsească acolo. Disponibilă. Implicată. Gata să caut o soluție, să fac ceva, să duc ceva, să rezolv ceva.

Dacă astăzi nu mai sunt la fel, să știți că nu este nepăsare.

Nu este supărare.

Nu este răceală.

Și nu este o retragere calculată.

Este, pur și simplu, limita mea de acum.

Atât mai pot.

Și, pentru prima dată după foarte mulți ani, încerc să nu mă mai simt vinovată pentru asta.

Poate că într-o bună zi procesul acesta de restart se va termina. Poate că voi avea din nou energie pentru mai mult. Poate Dumnezeu va pune iar înaintea mea alte drumuri, alți oameni, alte poveri pe care voi putea să le port.

Sau poate mă va învăța să le port altfel.

Nu știu.

Și, surprinzător, încep să accept că nici nu trebuie să știu acum.

Deocamdată, fac ceea ce pot. Mă ocup de ceea ce mi-a fost încredințat aici și acum. Învăț viața aceasta nouă și încerc să nu forțez sistemul să pornească toate programele deodată.

Restul îl las în mâna Lui.

Pentru că poate că un Restart nu înseamnă că ceva s-a terminat.

Poate înseamnă doar că, după foarte mulți ani în care ai funcționat fără oprire, Dumnezeu îți dă voie să te închizi puțin…

ca să poți porni din nou, altfel.

Viața e un dar.
Viața este grea.
Viața e frumoasă.
Viața e cu de toate.

Delia Maria — Viața cu de toate