M-am întrebat în ultima vreme de unde vine răutatea din noi.

Nu răutatea celorlalți, pe aceea o vedem repede. Uneori chiar de la mare distanță.

Ci răutatea noastră.

Cea pe care o vedem mai greu. Cea pe care, de multe ori, nici măcar nu o numim răutate, pentru că știm să-i găsim justificări frumoase.

Răutatea 🟰 Lipsa iubirii.

Poate că multe dintre împietriri nu vin dintr-un „prea mult”, ci dintr-un prea puțin.

Prea puțină iubire.
Prea puțină smerenie.
Prea puțină rugăciune.
Prea puțină nădejde.
Prea puțin curaj de a ne privi sincer pe noi înșine.

Uneori, de pildă, nu invidiem ceea ce are celălalt, ci ceea ce poate.

Curajul lui. Puterea de a o lua de la capăt. Libertatea de a spune „nu”. Puterea de a munci, de a construi, de a risca sau de a trăi o viață pe care noi doar ne-am imaginat-o.

Și, în loc să ne întrebăm ce ne lipsește nouă, este mai simplu să micșorăm ceea ce face el.

La fel se întâmplă și cu eșecurile noastre.

E mult mai ușor să găsim vinovați în jur decât să recunoaștem că, uneori, ne-a lipsit nouă curajul. Că n-am spus „nu” când trebuia. N-am plecat, n-am început, n-am perseverat. Am ales poate comoditatea sau ne-a fost teamă.

Dacă nu ne umplem sufletele cu iubire, altceva va ocupa locul.

Și atunci apare intrebarea::

„Ce lipsește din mine atunci când eu devin rău?” =>DRAGOSTEA

Iar acolo unde nu intră dragostea, răutatea își face loc.

.„Răbdarea are ca temelie dragostea. Dragostea pe toate le rabdă. Ca să-l rabzi pe celălalt, trebuie să-l iubești, să te doară pentru el.”
— Sfântul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți 

Viața e un dar.
Viața este grea.
Viața e frumoasă.
Viața e cu de toate.

Delia Maria – Viața cu de toate