Copiii…

Doar ei au puterea, cu zâmbetul și gingășia lor, să te urce într-o clipă până în Rai și, în secunda următoare, cu un tantrum neașteptat, să te arunce direct în iadul neputinței și al răbdării greu încercate.

De aceea noi, părinții – fie că avem doi sau zece copii – știm deja cum e să trăiești Raiul și iadul în doar câteva secunde. Știm ce înseamnă să îți fie inima desfăcută de dragoste și, imediat după aceea, încercată de deznădejde, de epuizare, de vinovăție.

Pe de altă parte, cei care nu sunt părinți, uneori nu înțeleg aceste trăiri. Uneori judecă. Mai trist este însă că nu doar părinții sunt judecați, ci și copiii. Da, acei copii care poate au nevoie de o privire blândă, nu de o etichetă grăbită.

Dar eu, una, nu-i judec pe cei care judecă. Îi înțeleg. Pentru că știu: abia după ce devii părinte înțelegi cu adevărat că teoria este una, iar practica este cu totul alta.

Copiii nu sunt aparate electrocasnice. Nu vin pe lume cu manual de utilizare. Nu se încadrează într-un șablon. Sunt ființe vii, unice, cu suflet, cu personalitate, cu luptă, cu lumină și cu întuneric.

Unii sunt mai liniștiți, alții mai năzdrăvani. Unii învață repede, alții au nevoie de mai mult timp. Unii au răbdare, alții au focul curiozității nestinse. Sunt diferiți pentru că sunt „chipuri” vii ale lui Dumnezeu, fiecare purtând o misiune, fiecare chemându-ne la un alt fel de iubire.

Și poate că unii copii sunt mai grei, pentru că părinții lor trebuie să se mântuiască prin mai multă răbdare. Poate că unele familii au parte de furtuni mai dese, pentru că acolo se lucrează mai aprig mântuirea.

„Care dulceață a vieții există fără să fie părtașă a tristeții?“
– Sfântul Ioan Damaschin

Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Și pentru copiii cuminți, și pentru cei mai zburdalnici. Toți sunt binecuvântări. Toți sunt oglinzi care ne arată cât de adânc sau cât de superficial știm să iubim.

Viața e un dar.
Viața-i cu de toate.
Delia Maria