Primesc de la Dumnezeu un munte de daruri.
Zi de zi. Ceas de ceas. Clipă de clipă.
Și totuși, de multe ori nu le văd.
Nu pentru că n-ar fi acolo.
Ci pentru că un pai — o neputință, o suferință, o mică lipsă —
stă exact în fața ochilor mei,
și mi se pare mai mare decât tot muntele binelui care mă înconjoară.
Văd repede ceea ce îmi lipsește.
Dar foarte rar observ ceea ce deja am.
Privesc în jur și spun: „n-am destul”, „nu pot”, „nu sunt”.
Dar uit să spun:
„Doamne, slavă Ție pentru tot ce mi-ai dat până azi.”
Bine ar fi să-mi văd și puțina mea credință,
ca să pot cere:
„Doamne, ajută necredinței mele!”
(Marcu 9,24)
Dă-ne, Doamne, luminarea minții,
să înțelegem cât de mult avem, chiar și când pare că n-avem nimic.
Să înțelegem că sănătatea, liniștea și faptul că existăm sunt minuni în sine.
Să nu uităm niciodată:
Viața e un dar!
