Până nu te jertfești tu însuți, nu poți vorbi altora despre jertfă.
Până nu iubești, nu poți învăța iubirea.
Până nu trăiești cinstea, nu o poți cere celorlalți.
Tot ceea ce se cere altora, mai întâi trebuie purtat în tine.
Astăzi am fost, ca în multe alte zile, mare parte din timp singură acasă cu copiii. Nu e nimic excepțional în asta. Așa este viața în diaspora, așa este viața unei familii de preot: sâmbăta și duminica sunt pentru parohie, pentru oameni, pentru slujire, iar de luni până vineri există și munca de zi cu zi, cea care ține casa în picioare.
Spre seară, deși mă simțeam stoarsă până la ultima picătură de putere, aveam stabilită o întâlnire, una profesională, dacă pot să-i spun așa, tot în interesul parohiei. Ziua mea, sincer, era deja mai mult decât plină.
Și totuși, din puținul care mai rămăsese, am ales să fac ceva.
Soțul meu s-a gândit să pornească o inițiativă simplă, dar vie: să coacem cu mâinile noastre ceva și să aducem la biserică, ca prinoase, ca sprijin, ca început de drum pentru mica noastră parohie aflată acum în formare. Ideea a venit, de fapt, de la o mămică ocupată, cu viață agitată, care s-a oferit să facă ceva dulce pentru duminică cu scopul de strângere de fonduri. Și atunci am simțit că nu e drept să fie lăsată singură.
Așa că am spus: fac și eu.
Nu pentru că mai aveam energie.
Nu pentru că ar fi fost ușor.
Ci pentru că știu un lucru: dacă tu nu faci, nu vor face nici ceilalți.
Da, știu că sunt preotese cu ani de experiență care nu se mai implică. Și le respect. Există o jertfă imensă și în a duce singură copiii, casa, familia, în timp ce soțul slujește. Aceea este deja o formă deplină de dăruire. Nu judec pe nimeni.
Dar știu și altceva: la început, implicarea personală este esențială. Orice proiect, fie el lumesc sau bisericesc, fără implicarea directă a celor care îl inițiază, nu rodește.
Am trăit asta ani de zile în fosta parohie. Ani în care, la prinoase, pe mese erau doar tăvile mele. Și totuși n-am renunțat. N-am așteptat să facă alții. Am făcut eu. Și, încet, a mai venit o doamnă. Apoi alta. Și încă una. Iar mesele s-au umplut.
Nu pentru că eu aș fi fost extraordinară, ci pentru că exemplul naște continuitate.
Ani la rând am avut senzația că nimic din ceea ce făceam nu era cu adevărat observat. Abia după plecare au început să vină mărturisirile: oameni care ne spun că se simte lipsa unei preotese, a unei organizări, a unei prezențe care ținea lucrurile în rânduială. Nu ca laudă, ci ca o confirmare tăcută că implicarea personală chiar contează. Că jertfa nu se pierde, ci lucrează în timp.
Astăzi, deși nu mai sunt „la început” ca om, însă parohia în care suntem este la început. Și atunci trebuie să mă port ca o preoteasă de început: cu mâinile în aluat, obosită dar deschisă si constantă.
Nu scriu aceste rânduri ca să mă laud. Nici nu-mi doresc laudele oamenilor. Știu prea bine că plata adevărată nu vine de aici. Scriu pentru că poate mă citesc și preotese mai tinere, mămici la început de drum, femei care se întreabă: „Merită?”
Da. Merită.
Poate nu imediat.
Poate nu vizibil.
Poate nu recunoscut.
Dar nimic din ceea ce se face pentru Dumnezeu și pentru oamenii Lui nu se pierde. Nici o cheltuială, nici o noapte nedormită, nici o jertfă smulsă din epuizare.
Parohia se învârte în jurul Crucii.
Iar Crucea nu se duce fără jertfă.
Și chiar dacă lumea nu vede, Dumnezeu vede.
Iar asta este de ajuns.
Viața e grea, viața e frumoasă, viața e un dar, viața e cu de toate.
Delia Maria
Sâmbătă, 24 ianuarie 2026
