12 ianuarie 2026
În fotografia aceasta din septembrie 2025 (la 3 luni după mutare) sunt eu.
Nu mi se vede chipul. Se văd doar picioarele mele, întinse, și cerul. Mult cer. Mult orizont. Multă liniște.
Așa arată, de fapt, concluzia după primele șase luni de la noul început: eu și cerul.
Au fost șase luni de când am pornit pe un drum nou. Șase luni de la mutare. Șase luni care s-au împlinit astăzi, 12 ianuarie. Și, privind înapoi, îmi dau seama că nu pot vorbi despre ele altfel decât cu multă sinceritate.
Primele săptămâni au fost… Doamne ferește.
Primele patru săptămâni au fost de-a dreptul groaznice.
Apoi, până spre trei luni, lucrurile s-au mai domolit, dar încă eram tulburați, amețiți, parcă fără busolă.
Ne plăcea locul. Iubeam locul. Oamenii erau buni. Parohia nouă ne-a primit cu brațele deschise. Nu aveam, obiectiv, nimic de reproșat. Și totuși… lupta era în noi.
Nu ne regăseam. Ne simțeam străini în propria viață. Parcă o ceață densă ne stătea pe ochi și pe suflet. Abia acum, după șase luni, pot spune cu luciditate: bulversați, acesta este cuvântul.
Astăzi înțeleg ceva ce atunci nu puteam vedea:
Dumnezeu ne-a scos dintr-un carusel.
Un carusel care se învârtea de ani de zile cu o viteză mult prea mare.
Un carusel al crizelor, al presiunilor, al alergării continue.
Un carusel care devenise „normalul” nostru, deși ne făcea rău.
Dumnezeu a încercat mult timp să ne oprească. Subtil. Blând.
Noi n-am înțeles.
Și atunci ne-a scos cu forța.
Ne-a extras din caruselul acela ca pe niște oameni amețiți, cu greață, cu plâns, cu cădere la pământ. Exact ca atunci când cobori brusc dintr-un carusel care s-a învârtit prea tare prea mult timp.
Primele luni au fost efectele opririi.
Amețeala. Tulburarea. Neputința.
Nu caruselul în sine, ci ieșirea din el.
Și, lună după lună, am făcut câte un pas în spate.
Cu fiecare pas, caruselul se vedea mai clar.
Și, paradoxal, cu cât ne îndepărtam, cu atât înțelegeam mai limpede cât rău ne făcuse și cât de mult bine ne-a făcut Dumnezeu scoțându-ne de acolo.
Viața de acum nu este lipsită de griji.
Nu este lipsită de încercări.
Dar este ușor de dus.
Pentru că avem liniște.
Pentru că avem sănătate.
Pentru că avem doi copii binecuvântați.
Pentru că Îl avem pe Hristos ca aliat.
Liniștea aceasta este terapie.
Locul acesta este terapie.
Îndepărtarea de carusel este terapie.
Un program de terapie neprogramat, cu cel mai bun Terapeut: Hristos.
Cu Maica Domnului.
Cu Sfântul Nectarie.
Cu Sfântul Paisie Aghioritul.
Cu toți sfinții care ne păzesc familia.
Știu bine: în șase luni nu repari ce s-a adunat în cincisprezece ani.
Dar vindecarea a început.
Și asta este un dar uriaș.
Am început să învăț tăierea voii.
Simplificarea vieții.
Eliminarea a ceea ce nu este de folos.
Așezarea accentului pe ce este cu adevărat important.
Nu sunt încă „gata”.
Nu sunt la 100%.
Dar sunt pe drum.
Și, după toate, pot spune un singur lucru, din toată inima:
Mulțumesc, Doamne, pentru acest loc.
Pentru această terapie.
Pentru această oprire.
Pentru această salvare.
Și Te rog:
nu mă lăsa să mă îndepărtez de voia Ta, nici atunci când nu o înțeleg.
Ajută-mă să o primesc.
Și iartă-ne că n-am înțeles mai devreme.
Viața e grea.
Viața e frumoasă.
Viața e un dar.
Viața-i cu de toate.
Delia Maria – Viața cu de toate
l