Cât de frumos ne-ai purtat Dumnezeul nostru pe brațele Tale încă un an. Privesc în urmă si văd cum in fiecare zi povestea noastră e scrisă numai după planul Tău.
Fiecare încercare m-a modelat si fiecare biruință mi-a confirmat că Dumnezeu e cu noi.
Cât de minunat esti Doamne si cât de mult ne iubești!
Ție îți mulțumim Doamne! 🙏🏻

Suntem la sfârșit de an calendaristic.
Nu de an bisericesc, acela începe mereu la 1 septembrie și are rânduiala lui, mai adâncă și mai tainică.
Ci la sfârșit de an așa cum îl numără lumea.

Și, ca la orice sfârșit, simt nevoia să mă opresc puțin.
Nu să judec anul care a trecut, nu să-l cântăresc cu „a fost bun” sau „a fost rău”, ci să-l privesc cu sinceritate.

Anul 2025 nu a început cu elan.
Am pășit în el cu puterea pe zero.

Luna ianuarie m-a prins mai mult în pat, doborâtă de un burnout puternic. Nu a apărut din senin. A fost, poate, o „cunună” grea, primită la jumătate de an după încheierea celor 15 ani de antreprenoriat extrem de solicitant și epuizant. Ani trăiți mult peste măsura omenească, cu responsabilitate continuă, tensiune și suprasolicitare. La un moment dat, trupul și sufletul au spus, pur și simplu: ajunge.

În același timp, în mintea mea se ducea o luptă tăcută:
cum voi putea face față marii mutări care ne stătea înainte?
Cum voi avea putere pentru un proces atât de complex, când eu abia reușeam să mă ridic din pat?

Privind acum în urmă, înțeleg că acel început fragil de an nu a fost un eșec, ci un semn.
Un semn că ceva trebuia să se oprească, pentru ca altceva să poată începe.

A fost un an greu.
Un an cu multe turbulențe.
Un an care ne-a zguduit din temelii.

Dar, în același timp, a fost un an extrem de important în viața noastră.
Un an în care s-a închis un capitol mare, consistent, din viață.
Și s-a deschis altul.

Am citit cândva, nu mai știu exact unde, în scrierile Sfinților Părinți, că atunci când un lucru se încheie cu rânduială și cu rugăciune, cu voia lui Dumnezeu, nu este bine să mai rămânem agățați de trecut.
Ci să închidem ușa.
Să lăsăm capitolul în urmă.
Și să ne concentrăm pe ceea ce este nou și viu în fața noastră.

Asta am încercat să facem și noi.

Chiar dacă procesul de a „închide ușa” nu a fost nici simplu, nici lipsit de durere.
Nici la propriu, nici la figurat.

Pe 12 iulie, chiar în ziua de prăznuire a Sfântului Paisie Aghioritul, ocrotitorul familiei noastre, am tras ușa unei case după noi și am plecat pe un drum nou.
Nu cred că a fost o întâmplare. Așa cum nici plecarea Sfântului Paisie din Farasa, cu durere în inimă, nu a fost întâmplătoare. Dumnezeu a rânduit atunci daruri mai mari.
Cred cu tărie că așa va fi și pentru noi.

Poate una dintre cele mai mari și mai grele virtuți este tocmai aceasta:
să te lași în voia lui Dumnezeu.
Să spui cu adevărat: „Doamne, fie voia Ta.”

Pare simplu. O spunem zilnic în Tatăl nostru.
Dar, în realitate, este una dintre cele mai grele lucrări ale sufletului.
Este nevoie de multă smerenie, de renunțare la control, la siguranțele noastre, la planurile făcute din capul nostru.

Anul acesta ne-a forțat, într-un fel, să facem acest pas.
La început a fost tulbure.
Plin de nesiguranțe.

Nu știam unde vom locui.
Nu știam dacă trebuie să plecăm, dar trebuia să împachetăm.
Nu știam unde vom ajunge.
Drumuri noi, întrebări multe, începuturi din toate direcțiile: duhovnicești, parohiale, profesionale, familiale, școala copiilor, viața noastră de zi cu zi.

Totul părea un haos.

Și totuși, Dumnezeu a așezat piesă cu piesă, ca într-un puzzle.
La un moment dat, ne-am oprit și am spus:
„Doamne, voia Ta.”

Și am mers mai departe.

Am înțeles că uneori Dumnezeu îngăduie chiar și căderi.
Nu ca să ne piardă, ci ca să ne ridice altfel.
Să cadă omul cel vechi, ca să poată fi ridicat omul cel nou.

De aceea, unele căderi sunt, paradoxal, binecuvântate.

Privind acum în urmă, anul acesta a trecut prin noi cu de toate:
vânturi și ploi,
dureri și despărțiri,
lacrimi și rupturi de inimă,
acomodări și neacomodări,
începuturi necunoscute.

Și totuși, la capătul lui, pot spune asta:
creionul lui Dumnezeu ne-a desenat drumul.

Nu îi mulțumesc anului 2025.
Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce a rânduit să trăim în acest an.
Pentru ispite, pentru neajunsuri, pentru neputințe.
Pentru toate.

Chiar dacă încă sunt lipsuri, chiar dacă nu totul este „roz”, încheiem anul mai liniștiți.
Sufletește.
Psihic.

Și mai pot spune ceva, cu recunoștință: pe bilanțul de la sfârșitul lui 2025 nu se mai regăsesc problemele mele de sănătate apărute la începutul anului, pe fondul epuizării și al situațiilor trăite atunci.
Trupul, încet, s-a așezat.
Sufletul, la fel.

Pentru mine, după ani de suprasolicitare, această liniște este o mare vindecare.
Am văzut cum unele boli s-au domolit.
Cum așezarea a fost mai de folos decât îndestularea.
Cum limitarea poate fi vindecătoare.

Am învățat, poate pentru prima dată cu adevărat, măsura.
Nu teoretic, ci practic.
Am învățat să ne tăiem voia – și nu ne-a distrus, dimpotrivă.
Ne-a ajutat.

Am învățat cât de fericit poți fi cu puțin.
Cât de mult valorează pacea.
Cât de bine este să lucrezi în voia lui Dumnezeu.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu și pentru cele mai puțin frumoase.
Pentru că încă suntem toți la număr.
Împrăștiați prin lume, dar la număr.

Știu că întotdeauna se poate și mai rău.
De aceea nu spun „putea fi mai bine”, ci spun:
„Slavă Ție, Doamne, că nu e mai rău.”

Cu această nădejde pășim în anul care vine.
Cu neputințele noastre, cu dorința de a ne îndrepta, de a repara ce mai este de reparat în noi.
Știind că Dumnezeu nu ne-a lăsat până acum
și nu ne va lăsa nici de acum înainte.

Îi mulțumim lui Dumnezeu și pentru oamenii care ni i-a scos în cale și pentru locul în care ne-a așezat acum.

Pentru noi, acest loc este o adevărată terapie, o cură de reabilitare. Aerul curat, hrana simplă și sănătoasă, rânduiala și liniștea locului lucrează tainic, dar sigur, la restaurarea noastră sufletească, fizică și psihică.

Viața e un dar.

Viața e frumoasă.

Viața e și grea.

Viața-i cu de toate.

Delia Maria, Viața cu de toate