Ne petrecem viața încercând să ne așezăm, să ne stabilim undeva. Să ne facem „acasă”. Să construim, să prindem rădăcini, să ne legăm de oameni, de locuri, de ziduri. Și totuși, în adâncul sufletului, ceva ne spune mereu că nu aparținem cu adevărat niciunui colț de lume.

Chiar și țara în care ne-am născut, pământul care ne-a crescut, locurile unde am râs, unde am plâns, unde ne-am simțit „acasă” — toate sunt doar decoruri trecătoare în călătoria noastră. Nimic din ce e aici nu e definitiv.

Sufletul omului nu-și găsește odihna pe acest pământ, pentru că adevărata lui casă nu este între ziduri, hotare sau steaguri. Suntem călători. Pelerini. Rătăcitori prin anotimpuri, prin vremuri, prin doruri.

Și oricât ne-am strădui să ne ancorăm, să ne stabilim, vine mereu un vânt al schimbării care ne amintește cu blândețe sau cu durere: nu suntem de aici.

Casa sufletului nu e în lume.

Casa noastră este în ceruri.

În lumina Celui care ne-a creat. În iubirea care nu se sfârșește. Acolo unde nu există dor, nici pierdere, nici teamă. Doar acolo suntem cu adevărat acasă.

Până atunci, purtăm în noi un dor sfânt, un dor care nu se liniștește nici în confort, nici în posesiuni, nici în planuri. Nici măcar în oameni. E dorul după Acasă — acel loc fără granițe, fără timp, fără lacrimi.

Tot ce trăim aici — orașe, case, drumuri, țări — sunt doar popasuri. Doar stații temporare pe drumul spre veșnicie.

Viața pământească ne poartă prin multe locuri, dar veșnicia rămâne singura destinație care ne aparține cu adevărat.
Să nu uităm asta.

Deși toate acestea îmi sunt lămurite în duh, partea mea omenească poartă o luptă intensă — o luptă de a primi, de a înțelege și de a administra cu discernământ duhovnicesc întreaga lucrare și transformare lăuntrică prin care trebuie să trec.

Delia Maria – Viața cu de toate