Ca mamă, privesc în urmă și nu pot să nu simt un gust amar. Nu pentru că n-aș fi iubit, nu pentru că nu mi-ar fi păsat. Ci pentru că, în goana nebună a vieții, le-am oferit copiilor mei ceea ce a rămas din mine… și nu ceea ce aveam mai bun.

Timpul meu, răbdarea mea, energia, blândețea, toate acestea s-au dus, zi după zi, în altă parte. Nu în distracții. Nu în egoisme. Ci în lupta pentru pâinea cea de toate zilele. În efortul de a ține pe linia de plutire o firmă, o echipă, zeci de angajați, clienți, furnizori, instituții — o lume întreagă care cerea, constant, o parte din mine. Și nu rareori, simțeam că nu sunt suficientă nici pentru acel loc, dar totuși mă dăruiam… până la capăt.

Iar când ajungeam acasă, obosită, sfârșită, cu sufletul sfărâmat, le ofeream copiilor mei ce mai rămăsese din mine. Nu ce era mai bun. Ci ce era încă în picioare.

Și dacă nu ar fi fost de ajuns, și tatăl lor, preot în diaspora, slujea pe un alt altar. Unul văzut și unul nevăzut. Nu plătit, nu aplaudat. Un altar al dăruirii totale. Pentru că în Germania, preoții români nu sunt salariați. Munca lor din biserică este slujire pură, voluntariat, dragoste până la epuizare. Iar pentru a-și întreține familia, mulți trudesc ziua sau noaptea, în schimburi, în fabrici, în birouri, pe drumuri.

Așa se face că ai noștri copii au fost, fără să vrem, jertfiți pe două altare:
– al mamei lor, antreprenoare, și
– al tatălui lor, slujitor al Domnului.

Și totuși…
Doamne, îți mulțumesc!
Că, deși am dăruit atât de puțin din ce merita cu adevărat un copil, Tu ai pus în ei bunătate, înțelepciune, răbdare. Că ne răspund ei uneori, că se mai împotrivesc, că se impun, că se opun la anumite lucruri, își exprimă cu ton mai ridicat dorințele, că mai spun „nu vreau”, „nu îmi place”, „vreau acum acasă”, „vreau aceasta, sau vreau cealaltă” — dar deocamdată nu au trântit ușa, nu au plecat în lume. Nu se întorc cu spatele spre biserică sau spre rugăciunea de seară în familie.

Sunt cu noi. Încă ne strigă „mama” și „tata”.

Îți mulțumesc Doamne că nu ne-ai dat după măsura noastră, ci după iubirea Ta.

Și te rugăm, Doamne:
Acum, când ne-am trezit din vârtejul care ne-a furat anii, ajută-ne să reparăm.

Să le fim părinți cu adevărat, nu doar între două epuizări.

Însă nu încercăm să recuperăm totul singuri, căci nu putem.

Ci cu Tine, cu harul Tău, cu mila Ta.

Iartă-ne că Te chemăm iar ca să vindeci Tu ce noi am rănit noi. Dar nu cunoaștem meșter mai bun ca Tine.

⸻

Viața e frumoasă

Viața e grea

Viața e cu de toate

Delia -Maria, Viața cu de toate