Astăzi nu este o zi bună.

Și e important să o spun.

Pentru că, dincolo de cuvintele frumoase și de gândurile înălțătoare, viața cu de toate înseamnă și zile grele. Zile în care nu mai pot. Nu mai pot să țin piept, nu mai pot să zâmbesc, nu mai pot să trag de mine.

S-au adunat prea multe.

Casa noastră, care altădată era loc de tihnă, e acum un câmp de luptă cu cutii, sacoșe, dulapuri întregi de împachetat. Ne pregătim să ne mutăm, dar parcă și sufletul trebuie să-l împachetez. Și nu știu unde să-l pun. Și nu știu dacă mai încape în vreo cutie.

Peste asta vin și orele grele ale cursului meu de specializare în economie, 10 pe zi. O școală a vieții, în toată regula. Mă așez, învăț, notez. Și, când ridic ochii, în jurul meu e din nou realitatea: doi copii, un soț la fel de obosit, mâncarea care trebuie gătită, hainele care trebuie spălate, casa care strigă după curățenie.

Mă simt epuizată. Nu doar fizic. Ci și psihic. Și sufletește.

Timpul ne presează.

Responsabilitățile se cațără una peste alta.

Iar eu mă simt mică. Și slabă. Și fără vlagă.

Sunt zile în care parcă și vremea ține cu tristețea. Cerul e gri, e apăsat. E ca o pătură umedă care nu te încălzește, ci te înăbușă.

Mă uit la soțul meu și ne văd ca pe două umbre care trag de ultimele picături de energie. Iar lângă noi, doi copii care nu cer prea mult, dar nici nu pot înțelege cât de aproape suntem de marginea puterilor.

Epuizare. Acesta e cuvântul.

Epuizare care se instalează pe nesimțite.

Oboseală care nu mai trece cu o noapte de somn.

Teamă că nu vom putea duce până la capăt toate cele care ni s-au așezat în drum.

Și da, poate că trăim o viață în care Îl căutăm pe Dumnezeu, poate că încercăm să fim oameni duhovnicești. Dar și oamenii duhovnicești obosesc. Și lor li se face frică. Și lor li se înmoaie genunchii. Și lor le e dor de o zi fără griji, fără poveri, fără termene limită.

Scriu toate acestea pentru că nu vreau să mă ascund. Pentru că și această realitate face parte din „viața cu de toate”. Și poate că undeva, altcineva, va citi și va simți că nu e singur. Că nu e defect dacă simte că nu mai poate. Că nu e slab dacă îi vine să plângă.

Poate că azi e o zi în care nu mai pot.

Dar mâine…

Mâine poate voi putea din nou.

Și dacă nu mâine, poate poimâine.

Căci puterea nu stă în mine, ci în Cel care ne ridică mereu de jos.

⸻

Viața e frumoasă

Viața e grea

Viața e cu de toate

Foto : Pinterest

Titel Foto : Pinterest