Este o întrebare firească, pe care poate mulți dintre voi o aveți :
De ce ne mutăm ? De ce plecăm?
Plecăm dintr-un loc în care părea că aveam de toate: casă, firmă, parohie înfloritoare, oameni dragi, ani de trăire și slujire. Și totuși, plecăm.
Ne aflăm acum în plină pregătire, dar nădăjduim ca din luna iulie 2025, cu pronia lui Dumnezeu, să fim deja statorniciți în noul loc, unde ne cheamă slujirea.
Plecăm nu pentru că ne-am fi supărat pe cineva. Nu pentru că ne-am plictisit de parohia Duisburg ori de orașul Mülheim an der Ruhr unde locuim (încă). Nu plecăm din nemulțumire, nici din ambiție, nici pentru că ne-am fi dorit un loc „mai sus”.
Plecăm pentru că așa a fost chemarea. Plecăm din voia lui Dumnezeu.
A fost o invitație, venită acum aproape doi ani, invitația de a prelua o comunitate ortodoxă română din sudul Germaniei, o comunitate care nu avea preot, nu avea biserică, dar care avea mare nevoie de acestea. Am primit atunci oferta cu reținere, pentru că eram foarte legați de locul în care ne aflam. Trei rădăcini ne țineau strâns: casa, firma și parohia.
Nu era ușor să plecăm. Casa era cumpărată cu trudă. Firma ajunsese la peste 50 de angajați. Iar parohia, începută de la zero, ajunsese la maturitate: o comunitate vie, cu biserică primită în concesiune pe 100 de ani, bine rânduită și cu toate cele necesare.
Părea firesc să spunem „nu”. Dar am pus totul în rugăciune. Am cerut luminare. Ne-am gândit, ne-am frământat, am făcut planuri lumești și calcule cerești. Și apoi am început să vedem cum Dumnezeu, încet-încet, dezleagă El ceea ce noi nu puteam dezlega singuri.
Rădăcinile au început să se desprindă. Și, chiar dacă la început am trăit toate acestea cu neliniște, am înțeles mai târziu că era, de fapt, o lucrare divină. El ne pregătea drumul. El ne împingea de la spate atunci când noi încă ne agățam de ce era vechi.
Așa că am înțeles. Și am spus, nu cu ochii închiși, ci cu inima plină de grijă, dar și de pace:
„Iată-ne, Doamne! Trimite-ne pe noi!”
Plecăm la Biberach an der Riß, 500 de kilometri mai la sud. Nu pentru că locul e „mai bun”. Ci pentru că acolo e o lucrare nouă de început.
Să nu creadă cineva că ne ascundem după cuvinte duhovnicești ca să justificăm o dorință de a „urca” într-o zonă mai frumoasă sau mai așezată. Nu. Nu locul în care trăiești contează, ci modul în care trăiești.
Nu aerul de Monte Carlo te mântuiește, ci liniștea inimii tale.
Poți trăi într-un palat și să fii sfâșiat lăuntric, sau poți trăi într-o colibă și să ai pace.
Dar dacă tot vorbim deschis, da, noua regiune ne aduce și câteva binecuvântări. Aerul este mai curat, mai potrivit pentru băiețelul nostru care are probleme respiratorii. Mâncarea este mai sănătoasă, mai locală. Produsele alimentare de la fermieri, se găsesc la colțul străzii. Școlile sunt mai bine organizate, iar comunitatea este diferită.
Chiar dacă zona este mai rezervată, suntem încrezători că, cu răbdare, cu iubire și cu ceea ce am învățat în 16 ani de viață în Germania, vom izbuti și acolo.
Știm că nu ne mutăm singuri. Îl avem pe Dumnezeu înainte, pe Sfântul Nectarie alături și pe toți cei care ne-au fost sprijin în rugăciune.
Acum suntem între două lumi, încă aici, dar și acolo. Împachetăm, organizăm, planificăm. Părintele slujește alternativ, la ambele parohii. Tranziția nu este ușoară. Nici pentru noi, nici pentru copii. Ei văd schimbarea cu alți ochi și au nevoie de multă susținere.
Dar avem nădejde. Și ne rugăm să putem construi, și acolo, o biserică vie, chiar dacă cu resurse puține dar cu dragoste multă, cu dorința înflăcărată a credincioșilor ortodocși români din comunitate și cu ajutor de Sus. Așa cum am făcut și la Duisburg.
După 16 ani de trăire în acest loc, ani în care ne-am împământenit, am botezat și cununat, am crescut prunci sufletești și am legat prietenii de suflet, cu oameni simpli, cu oameni așezați în funcții înalte în societate dar totodată buni creștini, cu medici, cu familii de oameni vrednici, cu preoții, colegi de jertfă și familiile lor, cu familii cărora le-am oferit un loc de muncă, sau un umăr pe care să-și plângă greul. Ne desprindem cu greu. Și totuși, cu bucurie și nădejde, mergem mai departe. Căci știm: pe pământ nu avem loc statornic. Oriunde ne sădește Dumnezeu, acolo putem înflori din nou.
Ne mutăm. Nu pentru că vrem mai mult, ci dimpotrivă. Ne mutăm pentru că vrem să ascultăm. Plecăm pentru că Dumnezeu ne cheamă. Și noi răspundem chemării. Cu teamă, cu jertfă, dar și cu bucurie și cu pace.
Vă vom ține la curent. Vom scrie despre bucurii și încercări, despre reușite și eșecuri, despre nori și despre soare, ca întotdeauna, cu recunoștință pentru fiecare pas care ne-a fost dat să-l facem.
Cu dragoste și recunoștință,
Delia Maria
Viața e frumoasă.
Viața e grea.
Viața e un dar.
Viața e cu de toate.
S-ar putea să te intereseze și articolul:
2 Comments