Un crâmpei din mucenicia fără sânge a vieții în diaspora
„Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri… și, privind cu luare-aminte sfârșitul felului lor de viețuire, urmați-le credința.” (Evrei 13,7)
1. Despre începuturi, cu mâinile goale și inima plină
Slujirea noastră la Duisburg nu poate fi cuprinsă într-un singur articol. Nici durerile începutului, nici sfințenia eforturilor cotidiene, nici lacrimile și nici biruințele nu pot fi reduse la rânduri. Vor fi, cu voia lui Dumnezeu, pagini întregi într-o carte pe care o doresc mărturie despre ceea ce înseamnă jertfa în diaspora, o mucenicie fără sânge, dar cu răni adânci și nevăzute.
Am început această lucrare cu mâinile goale, dar cu inimi pline de nădejde. Soțul meu a primit ascultarea de a întemeia o parohie pentru românii din Duisburg. Eu, mamă tânără, cu un prunc mic, nu știam ce înseamnă acel oraș, nu simțeam vreo chemare spre el. Tocmai intenționam să cumpărăm o casă în altă parte, într-un sat liniștit, dar porunca arhierească a schimbat totul. Am lăsat în urmă planuri și confort și am început naveta, 100 de kilometri dus, 100 întors, timp de un an, duminică de duminică.
2. A munci, a sluji, a trăi din dăruire
Dar slujirea nu s-a rezumat la drumuri lungi. Ea a însemnat și căutarea unei biserici, adunarea primilor enoriași, organizarea hramurilor și a Sfintelor Masluri, întâmpinarea ierarhilor, și mai ales, pregătirea agapelor frățești. Îmi amintesc cum în bucătăria mică a apartamentului nostru, găteam ciorbă, felul doi, aperitive pentru 200 de suflete. Ambalam totul cu grijă, le urcam în portbagaj și porneam, rugându-ne să nu curgă nimic pe drum.
Pe lângă acestea, lucram la dezvoltarea unei firme, cu angajați, contracte, responsabilități. Îmi purtam copilul cu mine peste tot: la negocieri, la întâlniri, printre dosare. Părintele încă lucra într-o fabrică, în schimburi. Așa am zidit. Nu dintr-un fond de susținere, ci din nopți nedormite, din lacrimi și sudoare. S-a pus piatră peste piatră pe jertfa noastră.
„Cel ce vrea să fie întâi între voi, să fie slujitorul tuturor.” (Marcu 10,44)
3. Diaspora nu e ușoară
Am fost puțini, dar hotărâți. N-am avut parte de mulțimi de susținători. În diaspora, oamenii sunt mai grăbiți, mai obosiți, mai prudenți. Unii se implică. Alții judecă. Unii privesc cu recunoștință. Alții rămân indiferenți. Dar lucrarea se face cu ce ai, și cu Cine ai.
Am investit nu doar bani, ci suflet, sănătate, credință. Am tradus Evanghelia în fapte, în gesturi, în obiecte. Nu e ușor să vezi cum munca ta e ignorată sau minimalizată. Dar fiecare vede cu ochii lui, și mai ales, cu inima lui.
4. Biserica noastră, o luptă câștigată prin rugăciune și insistență
Am fost chiriași în multe locații, mutați dintr-un loc în altul. Nu ne-am oprit până nu am bătut insistent la ușile catolicilor. A fost nevoie de nenumărate dovezi că suntem oameni de încredere. Că nu cerem o clădire, ci un altar. Că nu suntem simpli români rătăciți, ci mădulare vii ale Trupului lui Hristos.
Și Domnul ne-a răspuns. Am primit biserica actuală în concesiune. E un spațiu care ne-a costat lacrimi, timp și multă smerenie. Detalii despre acest drum greu le-am notat aici:
5. Fiecare obiect are o poveste
Duminica trecută, privind prin biserică cu ochii înlăcrimați, fiecare obiect îmi spunea o poveste. Catapeteasma, de exemplu, a fost cumpărată din România și montată în 2015, chiar de ziua mea. Am cazat meșterii în casa noastră, i-am hrănit și i-am ajutat. Între timp aveam și un șantier acasă — Dumnezeu ne ajutase să cumpărăm o locuință în Mülheim an der Ruhr.
Toate, iconostase, candele, mobilier, acoperăminte, au trecut prin mâinile noastre. S-au născut în rugăciune și trudă. Nu e un inventar. E o dăruire.
6. Antreprenoriatul, un instrument în mâinile Domnului
Am fost antreprenor. Am avut angajați, am învățat pe alții, am ajutat. Firma noastră a susținut, pe alocuri, întreaga parohie. N-a fost ușor. Dar a fost rânduit. Antreprenoriatul a fost pentru mine o formă de slujire, o altfel de lucrare, împletită cu viața duhovnicească.
Despre aceasta voi scrie altă dată mai pe larg. Dar da, firma și parohia, viața de familie și slujirea bisericii, toate au fost în același urcuș. Un urcuș greu. Un urcuș real.
7. Cu gândul la o carte, cu inima plină de recunoștință
Poate că acest articol n-a cuprins tot. Nici nu poate. Dar sper să fi așezat câteva pietre la temelia unei mărturii viitoare. Cu voia lui Dumnezeu, va exista o carte. Un capitol important din ea se va numi: „Parohia Duisburg – Jertfă și mucenicie fără sânge”.
O viață de om în biserica din Duisburg
Tot aici, în această biserică, am crescut. Am crescut noi, ca oameni și ca familie. Au crescut copiii noștri, dar și copiii parohiei. Am trăit momente de bucurie sfântă: am botezat prunci, am cununat fii duhovnicești, am văzut cum copiii deveniți adolescenți devin apoi tineri, studenți, oameni cu rost în lume. Unii s-au cunoscut aici, s-au împrietenit, s-au susținut, poate chiar s-au și certat, căci așa e viața, și viața bisericii este tot viață, cu frumusețile și încercările ei.
Au fost botezuri, slujbe de cununie, spovedanii, lacrimi și speranțe. Am fost martori la transformări. Copii care pășeau sfioși în biserică au devenit azi sprijin pentru alții. O adevărată viață de om s-a așezat între pereții acestei biserici, cu toată plinătatea ei.
Au fost serbări, festivități, agape, slujbe de Înviere nocturne încheiate cu degustarea coșurilor pascale și ciocnirea ouălor roșii în sala de agapă, până ne prindeau zorii. Iar copiii, în loc să fie obosiți, aveau în ei energia și bucuria izvorâtă din lumina Învierii.
Mai jos las o selecție de fotografii, doar câteva dintre miile adunate de-a lungul anilor. Nu știu dacă ele reușesc să cuprindă tot ce a fost cu adevărat important, dar știu sigur că în inimile noastre stau toate bine păstrate. Cu zâmbete, cu lacrimi, cu truda și bucuria fiecărei etape.
Nu scriu aceste rânduri ca să fim lăudați și validați. Ci pentru ca, atunci când alții vor merge pe același drum, să nu creadă că jertfa lor e în zadar. Dumnezeu vede. Dumnezeu știe. Și Dumnezeu va răsplăti.
„Să nu ne ostenim sufletul cu gândul de a renunța la a face binele, căci la vremea rânduită de Dumnezeu vom culege roadele, dacă vom stărui cu răbdare.”
⸻
Viața e un dar
Viața e frumoasă
Viața e grea
Viața e cu de toate
S-ar putea să te intereseze și articolul:
2 Comments