Trăim într-o lume în care cuvintele au devenit tot mai grele, iar privirile uneori, chiar mai apăsătoare decât ele. Ne întâlnim, adesea, cu oameni care nu știu să iubească, care nu știu să se dăruiască, care nu știu să trăiască în pace cu ei înșiși, și cu atât mai puțin cu cei din jur. Sunt oamenii pe care obișnuim să-i numim „toxici”.

Nu trăiesc în preajma unui astfel de om și mulțumesc lui Dumnezeu pentru pacea din familia mea. Dar cunosc multe cazuri și, din păcate, tot mai multe. Oameni care, în loc să răspândească lumină, încarcă aerul din jur cu neliniște, cu răceală, cu nemulțumire. Oameni care, înainte de a-i răni pe alții, sunt deja sfâșiați înlăuntrul lor.

Pentru mine, un om toxic nu este un om „rău”. Este un om bolnav, un suflet apăsat de propriile neputințe. Este cineva care n-a învățat să se iubească pe sine, să se accepte, să-și ierte trecutul, să-și vindece rănile. Și, din acest zbucium, din acest conflict lăuntric, răsare otrava care-i rănește pe ceilalți. Mai întâi cu privirea, apoi cu gestul, apoi cuvântul. Uneori, nu e nevoie de nimic altceva: o singură privire poate întuneca o zi întreagă. O singură expresie a feței poate clătina bucuria unui suflet.

Toxicitatea apare în toate formele: între părinți și copii, între soți, între rude, colegi sau prieteni. Și, din nefericire, nu se oprește doar la cuvinte. Ea se transmite, se înfige în suflete, destabilizează familii, epuizează, seacă liniștea și stinge dragostea.

Există însă și o formă ascunsă de toxicitate, pe care o întâlnim chiar și în oameni care, aparent, se dăruiesc mult. Sunt aceia care trudesc peste măsură, care se implică, care ajută, care oferă, dar nu dintr-o inimă liniștită, ci dintr-o nevoie de validare sau dintr-o ambiție ascunsă de a fi bine văzuți. Se jertfesc, dar fără să se raporteze la Dumnezeu. Și astfel, jertfa lor nu rodește. La capătul efortului vin reproșurile: către ceilalți că nu apreciază, către sine că s-au epuizat, către lume că nu-i recunoaște. Oboseala trupului se transformă în oboseală sufletească, și tot ce au zidit cu mâinile, dărâmă cu cuvântul. E ca și cum, după ce umpli cu trudă o găleată de lapte, o verși cu un singur gest neatent. E o risipă de bine, o jertfă fără roadă, pentru că n-a fost făcută cu smerenie și cu raportare la Hristos.

Dar ce putem face?

Mai întâi, să nu urâm. Nici omul, nici neputința. Hristos ne-a învățat să nu judecăm pe cel ce păcătuiește, ci să urâm păcatul. Eu nici măcar nu urăsc această neputință numită toxicitate. Mă întristează. Mă doare. Și, cu mila lui Dumnezeu, încerc să-i port în rugăciune pe acești oameni. Pentru că sunt, înainte de toate, niște suflete care strigă, poate fără să-și dea seama, după vindecare.

Și mă rog și pentru cei care trăiesc alături de astfel de oameni. Mă gândesc adesea cât de greu trebuie să le fie. Nu e ușor să respiri lângă cineva care suflă doar nemulțumire. Nu e ușor să-ți păstrezi pacea când ești ținta necontenită a unei suferințe care se manifestă prin control, judecată, reproș sau violență emoțională.

În grupul de rugăciune din care fac parte, cu peste 400 de suflete, am văzut cereri pentru toate felurile de dureri: boli, pierderi, despărțiri, infidelități, ispite. Dar rareori cineva spune: „rugați-vă pentru cei care trăiesc alături de oameni toxici”. Sau chiar pentru cei toxici înșiși. Și totuși… și ei au nevoie de rugăciune. Poate chiar mai mult decât credem.

Cred că Dumnezeu îngăduie uneori astfel de întâlniri,fie și întâmplătoare, ca să ne exersăm rugăciunea. Ca să ne deprindem cu chemarea neîncetată a Numelui Său. Ca să ne curățim prin nevoință și mătănii. Ca să-L rugăm, iar și iar, cu toată ființa: Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!… pe mine, pe cel rănit, pe cel care rănește, pe toți.

Poate că fiecare dintre noi are, într-o măsură sau alta, o doză de toxicitate. Dar atunci când începem să ne raportăm sincer la Dumnezeu, când ne întrebăm mai des ce Îi place Lui, și nu oamenilor , când ne smerim și cerem ajutor, atunci otrava aceasta începe să-și piardă din putere.

Toxicitatea se naște acolo unde lipsește Hristos. Iar vindecarea vine doar acolo unde El este chemat.

Și dacă tu, cel care citești acum, te afli lângă un om toxic, să nu-ți pierzi nădejdea. Să nu uiți că rugăciunea nu doar schimbă inimi, ci le și vindecă. Iar tu, dacă simți că în tine se strecoară câteodată această umbră, roagă-te. Luptă-te. Raportează-te mereu la Dumnezeu. Și El te va curăța.

Să ne rugăm unii pentru alții. Și să ne rugăm și pentru ei. Oamenii toxici. Oamenii însetați de iubire, dar care nu mai știu cum să o ceară.

Doamne, miluiește-ne!

VIAȚA E UN DAR

VIAȚA E FRUMOASĂ

VIAȚA E ȘI GREA

VIAȚA E CU DE TOATE

Delia Maria – Viața cu de toate

sursa fotografiilor: Pinterest