Avem uneori impresia că suntem două epave de oameni, doi părinți epuizați, care mai trebuie să intre și la luptă. O luptă crâncenă, până ce casa noastră uriașă cu toate cele adunate în ea în 16 ani — va fi golită , împachetată în cutii, și lăsată în urmă.

Diminețile par liniștite, cât timp copiii nu sunt acasă, dar liniștea e doar o spoială. În loc să-mi trag sufletul sau să-mi odihnesc gândurile, mă afund în alt front: cursuri grele, termeni contabili nemiloși, teorii reci, în limba unei alte lumi. Îmi simt mintea copleșită, iar sufletul, ca o lămâie stoarsă până la ultima picătură.

Iar după-amiaza, când cei mici revin, orice urmă de eficiență se risipește. Începe alergătura firească a vieții de familie, cu tot ce presupune o casă mare și doi copii în prag de final de an școlar. Matei încheie pentru totdeauna grădinița. Miriam finalizează încă un an și are zeci de evenimente. Frigiderul nostru e un panou de afișaj improvizat — plin de foi, bilețele, orare și memento-uri prinse în loc de magneți colorați. Dar mie îmi scapă tot mai des firul…

Suntem pe două fronturi: încheiem aici, începem acolo. Sunt în legătură cu instituții din două landuri diferite și, pe nesimțite, le încurc între ele. Mi se amestecă adrese, termene, oameni și cerințe.

Prea mult!

Nu vreau să spun că e greu – pentru că greu este să-ți ții copilul de mână într-un salon de spital. Greu este să nu știi dacă mai ai zile de trăit. Dar este, fără îndoială, cel mai încâlcit și haotic an al vieții noastre. Iar școala mea este bomboana de pe tort: urmează să închei anul cu o licență în economie, în limba germană. Minunat! Asta… dacă mai rămâne ceva din mine până atunci.

Mă simt depășită. Obosită. Lipsită de putere. Cu mâinile ridicate și cu ochii în sus. Nu mai aștept de la nimeni-nimic. Fiecare poartă crucea lui, durerea lui, povara lui. Știu că ajutorul meu vine doar de Sus — de la Dumnezeu, de la Maica Domnului, de la Sfinții Săi.

Doar Domnul mai poate pune rânduială în haosul nostru. Doar El ne poate ține sufletul viu în toată această împrăștiere. Doar El ne poate ridica, atunci când nu mai știm încotro s-o apucăm.

Și de aceea strig din adâncul sufletului:

Vino, Doamne!

Vino în haosul nostru!

Vino în oboseala noastră!

Vino în neputințele noastre!

Fii Tu mintea noastră limpede si inima noastră vie!

Amin.

⸻

Viața e un dar

Viața e grea

Viața e frumoasă

Viața e cu de toate

Delia Maria – viața cu de toate

⸻

P.S.

De ce și când scriu?

Scriu atunci când pot, în clipele rare dintre o grijă și alta. Scriu când prind un minut liber și aleg, în loc să-mi pierd pacea pe aplicații care roiesc fără rost, să-mi aștern sufletul în blogul meu – o carte deschisă a vieții mele.

Scriu mai ales noaptea, când toți dorm, iar eu am stat de vorbă cu Dumnezeu în rugăciune. Când încă mai am puțină putere… sau, uneori, când pur și simplu nu pot adormi.

Scriu ca să respir. Scriu ca să rămână.