Facem naveta între două puncte pe care le numim, cu durere și cu nădejde, „acasă”. Punctul A și punctul B sunt despărțite de mai bine de 500 de kilometri. Între ele – noi, copiii, bagajele, nevoile și toată oboseala adunată din drumurile sufletului și ale vieții. Între ele, o risipire care ne frânge uneori, dar din care încolțește o nouă așezare.

Astăzi, în zi de mare praznic – Înălțarea Domnului –, în loc să ne odihnim după Sfânta Liturghie, să tragem sufletul în liniștea cerească pe care o aduce sărbătoarea, noi ne pornim din nou. Plecăm de la „acasa” cel de acum, spre cel de mâine. De ce? Pentru că mâine dimineață avem de înfăptuit treburi importante la noul „acasă”. Așa a rânduit Dumnezeu.

Plecăm cu casa-n spate, la propriu și la figurat. Copiii sunt la purtător, pentru că nu avem cu cine să-i lăsăm acasă. Sunt parte din noi și din acest drum. Iar bagajele sunt multe, prea multe. Noul „acasă” e încă gol și așteaptă să fie umplut cu viața noastră, cu lucrurile care ne definesc traiul, cu cele trebuincioase și familiare. Totul e încă în vechiul „acasă”, dar mai avem puțin peste șase săptămâni până când totul trebuie să se regăsească acolo, în noul început.

Of, cât de greu e! Cât de risipiți ne simțim! Și câtă greutate duc și copiii, în felul lor tăcut, adesea neînțeles. Povara noastră trece inevitabil prin sufletele lor. Dar nu ne plângem, doar ne odihnim o clipă cu gândul în rugăciune și mergem mai departe. Pentru că știm că Dumnezeu ne ține. Știm că această risipire de acum este o trecere, o formare.

Lutul nu devine vas de preț, decât dacă trece prin foc. Iar noi, risipiți, obosiți și cu casa-n spate, trecem acum prin acest foc. Ne modelăm, ne întărim, ne coacem. Ca să devenim ceea ce trebuie să fim. Ca să putem spune, peste un timp: „A fost greu, dar a fost cu folos.”

Viața e grea.

Viața e frumoasă.

Viața e un dar.

Viața e cu de toate.

Delia Maria – Viața cu de toate