Sâmbătă am plecat. Am tras ușa pentru ultima dată după noi, la căsuța noastră din Mülheim. Am scris în dimineața acelei zile că vom pleca, dar nu despre cum avea să fie plecarea. 

Acum, la trei zile distanță, pot în sfârșit să aștern câteva cuvinte. 

Dar ele încă nu cuprind totul.

Nu credeam că o plecare poate să doară atât. 

Când am închis ușa și am tras-o după noi, am simțit nevoia să-mi lipesc fruntea de ea. 

Am plâns. Cu suspine adânci, ca o mamă care-și lasă copilul. 

Am mulțumit ușii care ne-a primit în toți acești ani: când eram triști, când veneam obosiți, când copiii alergau spre ea cu bucurie, când ne întorceam cu Matei de la maternitate. A fost poarta casei noastre. A fost martora vieții noastre.

Mi-am întors privirea spre casă și am spus în gând: „Îți mulțumesc că ne-ai adăpostit.” Și apoi am privit în sus și am spus cu voce tremurată: „Doamne, vino cu noi. Binecuvintează acest drum și această schimbare.”

Ne-am oprit scurt la sora mea și la mama. N-au fost multe vorbe. Doar îmbrățișări, lacrimi și un „mergeți cu Dumnezeu”. 

Pe drumul lung, copiii au fost cuminți. Dar sufletul lor simțea. Matei, cel mic, a plâns tot drumul până la plecarea definitivă. S-a uitat cu jale spre curtea vecinilor, spre locul unde se juca. Miriam a fost puternică, s-a plimbat prin curte, și-a luat rămas-bun cu ochii, fără multe cuvinte.

Și-am pornit.

Am mers 560 de kilometri. 

O călătorie lungă, tăcută, adâncită în lacrimi. Am plâns tot drumul. Nu puțin, nu câteva momente. Am plâns în hohote tăcute, lăsând lacrimile să curgă pe sub ochelarii de soare, să nu mă vadă copiii. Dar ei au simțit. Au știut. Nu aveam putere de cuvinte. În mine era rugăciune. Nu rostită cu glas, ci trăită cu inima: „Doamne, Te rog, fii cu noi în tot acest necunoscut. Începe cu noi. Lucrează cu noi. Binecuvântează această jertfă.”

Drumul a fost o tăcere grea. Am călătorit în două mașini. Eu cu copiii, soțul singur.

În dreapta mea, pe scaun, icoana Maicii Domnului, a Mântuitorului și racla cu Sfinții, care ne-au ocrotit întotdeauna. În spate, copiii. Mașina era plină de viață, de daruri inestimabile, de ceea ce nicio sumă din lume n-ar putea înlocui.

Am ajuns sâmbătă seara târziu. 

Ne simțeam străini, rătăciți într-un loc frumos, dar încă necunoscut.

Casa nouă ne-a întâmpinat cu haos. Un haos care apasă și mai tare. Nimic nu este la locul lui. E plin de cutii, sus, jos, pe coridoare, în camere. Ca să găsești o farfurie sau un prosop, trebuie să ridici 19 cutii. Parcă și lucrurile se simt pierdute. Ne căutăm pe noi printre ele.

Probabil că acest haos vizibil apasă și pe cel din suflet. Ne îngreunează pașii, ne întârzie lacrimile care ar vrea să se usuce. Ne e dor. Nu doar de casă. De tihnă, de rânduială, de familiar.

Locul e frumos, oamenii sunt primitori. Avem tot ce ne trebuie, dar nu suntem încă acasă. Ne trebuie timp. Și mai ales, trebuie să-I dăm timp lui Dumnezeu să lucreze cu noi, să ne învețe să iubim din nou, să iertăm, să primim.

Noi am plecat, dar o parte din noi a rămas acolo. În curtea veche, sub pomul cel bătrân, în camera unde am plâns prima dată împreună, în colțul cu icoane, în pașii copiilor prin hol. Și poate că va mai rămâne acolo o vreme, până când noul „acasă” va prinde rădăcini și aici.

Sâmbătă seara am ajuns târziu. Eram frânți, dar înainte de orice altceva, am făcut un singur lucru: am aranjat micul nostru altar, cu icoanele și raclele sfinților, și am aprins candela. L-am așezat în hol, acolo unde e puțin loc liber, până când camera care va deveni paraclis, așa cum aveam și în casa veche, va fi eliberată de cutii și vom putea să o rânduim cum se cuvine.

Ne-am rugat împreună cu copiii, cum facem în fiecare seară. Apoi i-am hrănit, i-am mângâiat, i-am dus la culcare. A fost o noapte grea pentru noi. Nici nu mai știu dacă am adormit sau doar am închis ochii de oboseală și durere.

A doua zi era duminică. Am mers la biserică. Liturghia a fost frumoasă, dar tăcerea nu ne-a părăsit. Suspinele ne-au stat în gât. Cuvintele erau puține. Răspunsurile scurte. 

Ne simțeam străini, rătăciți într-un loc frumos, dar încă necunoscut.

Apoi, după-amiază, ne-am întors singuri în casă. Copiii erau liniștiți. Noi, tăcuți. Ne ascundeam lacrimile, sau izbucneam în plâns când nu ne vedeau. Era tăcerea aceea grea care apasă în suflet, nu între oameni. 

Afară fusese o zi caldă și senină, dar dintr-o dată a început o ploaie puternică. 

Și imediat după… soarele a reapărut.

Am ieșit pe terasă. Nu puteam vorbi cu nimeni, dar am scris câteva mesaje către cei dragi. Și atunci, deodată, a apărut un curcubeu. Nu unul, ci dublu. Un semn. O mângâiere cerească. Atunci am simțit cu toată ființa noastră că Dumnezeu ne atinge ușor pe creștet și ne șoptește: „Va fi bine.”

A fost promisiunea Lui că va fi bine. 

Până atunci… plângem și ne rugăm. Dar nu fără nădejde.

Ne rugăm, și încercăm să găsim și bucurii, alături de copilașii noștri mici. 

Noi și ei, 4 suflete frământate, dar optimiste. 

Viața e grea.

Viața e frumoasă.

Viața e un dar.

Viața e cu de toate.

Delia Maria – Viața cu de toate