Au trecut 17 ani de când am pornit, la doar două luni după cununie, pe drumul greu al diasporei. 17 ani de săgeți și de răni vindecate, 17 ani de bucurii, 17 ani de dulce-amărui. Azi, la cafeaua de dimineață, am derulat împreună, pe repede înainte, tot acest drum. Poate nu-s mulți, dar nici puțini nu sunt. În ei s-au strâns încercări, renunțări, biruințe și lacrimi. O adevărată luptă.

În 29 septembrie 2008 urcam într-un avion spre Irlanda: noi doi, cu viața noastră strânsă în două valize, cu multe griji și necunoscute. Astăzi suntem patru și ne trebuiesc două camioane ca să transportăm ceea ce a mai rămas pentru noi, după ce atâtea lucruri le-am dăruit sau le-am lăsat în urmă. Între aceste două imagini se află o poveste întreagă de viață, cu urcușuri și coborâșuri, cu răni și vindecări.

Au fost momente când părea că furtuna se liniștește și că lupta a încetat. Dar era doar o scurtă pauză, un respiro al vieții, ca să-și ia avânt și să înceapă din nou mai puternică. Și așa, pas cu pas, rană după rană, simți că prin tine au trecut 17.000 de săgeți ascuțite. Fiecare a lăsat o cicatrice, un semn adânc în suflet.

Călătoria aceasta a semănat uneori cu zborul unui vultur: când sus, când jos, când planând lin, când luptându-se cu vântul, dar mereu cu aripile întinse spre cer. Am dobândit și am împărțit, am câștigat și am pierdut, ne-am regăsit și ne-am rătăcit. Am mers pe drumuri cu spini și pe drumuri cu flori, am ctitorit și am lăsat în urmă, am plecat și am luat-o de la capăt, am căzut și ne-am ridicat iarăși.

Primul drum și prima chemare au fost spre Irlanda. Dumnezeu nu ne-a chemat acolo ca să rămânem, ci ca să avem de unde pleca spre locul în care suntem acum. Pentru mine, acele opt luni rămân cele mai grele din viață. Poate pentru alții Irlanda e plină de amintiri frumoase; pentru noi a fost un duș rece al vieții. Ani de zile m-am întrebat de ce a trebuit să trecem și pe acolo. Acum însă am înțeles: dacă nu mergeam acolo, nu ajungeam aici.

Aici, în Germania, n-am fost întâmpinați cu covor de flori și nici cu masa împărătească. Aici a trebuit să creștem, să învățăm, să muncim, să ne luptăm, să cunoaștem viața cu bune și cu rele. Aici am avut turme de păstorit, oameni de iubit și de ocrotit, suflete de sprijinit. Multe am trăit și multe rămân nespuse, pentru că nu încape într-un articol tot ce a încăput în acești ani. Poate, cândva, va fi o carte.

Și totuși, în toată această luptă, n-am obosit să sper. Dumnezeu ne-a dăruit cei doi copii tocmai pentru a nu renunța niciodată la luptă, pentru a avea motiv de mers mai departe atunci când puterile par să ne lase.

Ce nu mi-am pierdut, și nici nu vreau să pierd, este credința. Știu că Dumnezeu știe de toate durerile noastre. Știu că El este bun, dar și drept, și că El rânduiește fiecare pas al nostru, în funcție de alegerile și greșelile noastre, dar și cu scopul de a nu rata viața cea adevărată. 

Viața mi-a arătat că suferința nu e fără rost și că nicio rană nu e uitată înaintea lui Dumnezeu.

Chiar dacă simt că am obosit de atâtea săgeți, nu uit un singur lucru: El, Cel care a răbdat cuie pentru noi, are puterea să vindece toate rănile noastre.

✨ Viața e grea

✨ Viața e frumoasă

✨ Viața e un dar

✨ Viața-i cu de toate

Delia Maria – Viața cu de toate