Astăzi este sâmbătă si se împlinesc trei luni de când am tras, plângând, ușa după noi și am pornit spre o viață nouă, necunoscută, dar plină de rosturi. Trei luni în care Dumnezeu ne-a arătat că și atunci când nu înțelegem, El lucrează în taină pentru binele nostru.

Dimineața a început simplu, dar frumos. Ne-am trezit înaintea copiilor și după  rânduiala rugăciunii de dimineață, am ieșit pe terasă să beau o cafea în liniștea dimineții, alături de soțul meu. Soarele curgea printre brazi, iar aerul curat ai puțin răcoros dar încă plăcut pentru a 11-a zi de octombrie, aducea cu el o pace pe care rar o mai simțeam în ultimii ani. 

Apoi soțul a rămas acasă cu copiii, iar eu am plecat la piață, căci viața în zona noastră are farmecul ei.

Am cumpărat legume, fructe, brânzeturi, pui de casă, gemuri și zarzavaturi. Toate au gustul acela adevărat, de demult, gustul copilăriei.

Când m-am întors, copiii mâncaseră deja micul dejun, pregătit de tatăl lor. Eu am continuat ziua pregătind prânzul, în timp ce soțul a plecat să își împlinească  datoria de preot al comunității.

Mai târziu, am rămas acasă cu cei mici, să îi „îngrijesc” și să mă bucur de bucuria lor. 

Băiețelul meu alerga pe afară cu vecina, care pare deja al treilea copil al nostru, iar fata mea cea mare cânta la pian, cântece care umpleau casa de armonie și de liniște. 

O adevărată terapie.

Din când în când, mai făceam câte o mică pauză. Îmi luam ceaiul și ieșeam din nou pe terasă, de unde îi puteam urmări pe copii ( cel mic și vecina) cum se dau cu bicicleta pe drum, fericiți și liberi. Panorama de pe terasa casei îmi oferă privilegiul de a-i vedea și, în același timp, de a mă bucura de liniște.

Când au venit în casă, erau flămânzi, murdari și veseli. Pofta aceea uriașă de mâncare pe care doar joaca adevărată o dă, pofta de după alergat, de după aer curat. Noi o știam din copilăria noastră, ei nu o avuseseră niciodată până acum.

Și așa a decurs ziua, o zi simplă, dar plină. 

Cu muncă, cu joacă, cu rugăciune, cu bucurii mici și daruri mari.

Mai târziu după amiaza, după ce ne vom aduna iarăși toți acasă, vom mai gusta câte ceva, iar apoi vom merge să onorăm o invitație în parohie. 

Totul cu liniște, cu pace și cu mulțumire.

Aceasta este bucuria mea. Este liniștea mea, terapia mea, a noastră.

Poate pentru unii, bucuria înseamnă altceva. Pentru noi însă, după ce am gustat din toate celelalte bucurii ale vieții, viața de oraș, de agitație, de alergare fără sfârșit, am înțeles că acea viață mai mult îți ia, decât îți dă.

Aici, printre iarbă, aer curat și cer senin, am găsit un altfel de bine: un bine care nu strigă, ci tace și te vindecă.

Poate unii ar numi asta izolare. Eu o numesc odihnă.Nu suntem departe de lume, ci doar mai aproape de suflet.

Liniștea aceasta nu ți-o aduce apropierea de magazine de marca și agitație, ci apropierea de Dumnezeu și de firesc.

Dacă vrei, poți trăi frumos și cumpătat, fără să renunți la nimic esențial, doar alegând locul în care sufletul tău se simte acasă.

Și totuși, nu trăim într-un vârf de munte izolați.Toate instituțiile de care omul are nevoie: școli, magazine, birouri, spitale (Doamne ferește), în caz de nevoie sunt în imediata apropiere. Avem liniște, dar avem și acces la lume. Exact atât cât trebuie.

Astăzi, la trei luni de la plecarea noastră, am simțit că această zi a fost un răspuns. O confirmare. 

O terapie a sufletului.

Poate că nu toate s-au așezat încă, dar Dumnezeu ne-a arătat că El este la cârma vieții noastre.

Nu, nu e totul perfect. Mai sunt neajunsuri, ispite și griji. Dar azi am înțeles că și ele fac parte din binecuvântare. Pentru că înainte de Înviere vine întotdeauna o răstignire, iar după lacrimi vine bucuria.

În simplu, în fireasca rânduială a lucrurilor, Dumnezeu ne-a pus  înapoi în viață. 

Viața e un dar. 

Viața e grea. 

Viața e frumoasă. 

Viața e cu de toate.

Delia Maria – viața cu de toate