O noapte de lumină, o mărturie de familie
Ca în fiecare an, bucuria Învierii Domnului a biruit toată oboseala și toată neputința din trupurile noastre.
Cu ultimele puteri, dar cu multă dorință în suflet, m-am pregătit împreună cu copiii mei și, în noaptea de Sâmbătă Mare, la ora 22:00, am plecat spre biserică. Tata era deja acolo, slujind.
Coșul cu bucate l-am trimis cu el mai devreme.
Pentru prima dată după anii grei de pandemie, am putut participa din nou cu amândoi copiii la slujba de Înviere — o bucurie și o emoție aparte.
Mă temeam că nu vor rezista toată noaptea, dar copiii mei au fost eroici și bucuroși. Au rămas cu inima vie până la finalul slujbei.
Chiar și la mica agapă de după slujbă au stat cu noi — acolo unde, cu cei care au dorit să rămână, am ciocnit ouă roșii și am gustat din bucatele binecuvântate, așa cum e rânduiala.
Matei, după ce a mâncat puțin, a adormit blând în brațele Alexandrei.
La ora 05:00 dimineața ne-am așezat în pat — obosiți, dar plini de bucuria Învierii.
Duminica, copiii s-au trezit după 7 ore de somn, la ora 12:00.
Slujba de la amiază (Vecernia Învierii) a fost la aceeași oră, dar nu am vrut să-i trezesc forțat. Ei se jertfiseră deja — acolo unde contează cel mai mult: în noaptea sfântă a Învierii.
De când sunt mamă, (cu excepția anilor „corona”), niciodată nu am lipsit cu copiii de la Slujba Învierii.
Nu i-am dus forțat.
Ei merg cu bucurie.
Anul acesta am încercat să glumesc cu Miriam și i-am spus că poate nu mergem noaptea la biserică, ci doar duminică la prânz, 30 de minute.
A fost foarte supărată și a refuzat categoric ideea.
Matei, care abia acum a început să înțeleagă cu adevărat ce se întâmplă, mi-a spus răspicat:
„Mi-a plăcut la Slujba Învierii!”
Iar când ne-am pus în pat la 5 dimineața, adormea murmurând fără oprire:
„Hristos a înviat – Adevărat a înviat… Hristos a înviat – Adevărat a înviat…”
Atunci mi-am spus, cu recunoștință în suflet:
Dacă sădim sămânța bună la timp, vom culege și roadele bune la vremea potrivită.
Măcar atât să facem și noi… ca răspuns la Jertfa Domnului Hristos.
Duminică, după slujba de prânz, am mâncat în familie — așa cum facem în fiecare an.
Ne-am bucurat. Am vorbit.
Tati ne-a citit puțin și ne-a făcut o mică cateheză.
A fost o zi liniștită, curată și frumoasă.
De luni, viața a intrat din nou în ritmul ei — școală, muncă, griji, activități.
Aici, în diaspora, pe nimeni nu interesează că noi și copiii noștri am sărbătorit Învierea Domnului.
Dar asta nu ne răpește bucuria.
„Hristos a înviat!”
de Vasile Militaru
Hristos a înviat! Ce vorbă sfântă!
Îți simți de lacrimi calde ochii uzi
Și-n suflet parcă serafimii-ți cântă
De câte ori, creștine, o auzi.
Hristos a înviat în firul ierbii,
A înviat Hristos în Adevăr;
În poienița-n care zburdă cerbii,
În florile de piersic și de măr.
În stupii de albină fără greș,
În vântul care suflă mângâios,
În ramura-nflorită de cireș —
Dar, vai… în suflet ți-a-nviat Hristos?
Ai cântărit cu mintea ta, creștine,
Cât bine ai făcut sub cer umblând?
Te simți, măcar acum, pornit spre bine?
Măcar acum te simți mai bun, mai blând?
Simți tu topită-n suflet vechea ură?
Mai vrei pieirea celui plin de Har?
Ți-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ți gură?
Iubirea pentru semeni o simți jar?
O, dacă-aceste legi de-a pururi sfinte
În aur, măcar azi, te-au îmbrăcat,
Cu serafimii-n suflet, imn fierbinte
Ai drept să cânți:
Hristos a înviat!
Viața e un dar.
Viața e frumoasă.
Viața e cu de toate.
