Așa cum am scris într-un alt articol, într-un moment dureros, cine să-l susțină pe preot când toți îl părăsesc? Soția lui. Eu.

Gazdele și proprietarii bisericii în care slujește l-au convocat împreună cu Consiliul Parohial la o întâlnire. Întâlnirea a avut loc în biserica noastră (fostă a lor), cu protopopul catolic de Duisburg și cu consiliul parohial catolic. Nu a fost o întâlnire tensionată, ci una de cunoaștere, în care ne-au cerut informații despre cultul ortodox și ne-au oferit un moment de sinceră întâlnire între lumi.

La final, ne-au prezentat cămăruța în care s-au retras pentru rugăciune, cedându-ne nouă întreaga biserică, căci ei au mai rămas doar 20 de credincioși. Dar… toți cei 20 au fost acolo.

Noi, comunitatea ortodoxă română din Duisburg, ne-am prezentat cu două persoane: părintele și preoteasa. Ceilalți membri ai consiliului parohial… aveau „alte treburi”. Ca în Evanghelia celor chemați la cină.

Și uite așa, marți 14 iunie 2022, ora 19:00, după o zi grea de muncă și cu doi copii lăsați acasă, m-am trezit — eu, preoteasa — stând în fața a douăzeci și ceva de germani catolici și răspunzând, împreună cu soțul meu, la întrebările lor. Am încercat să mascăm rușinea absenței celor care ar fi trebuit să ne susțină. Am dat explicații, am vorbit frumos, am salvat aparențele. Deși în sufletul nostru știam că doar noi doi stăm de fapt și în fața cheltuielilor, și în fața greutăților, și în fața singurătății acestei lucrări duhovnicești.

Da, parohia noastră este încă în „perioada de probă”, iar dacă totul decurge bine, biserica ne va fi concesionată pentru 100 de ani. Dar până atunci, întreținerea clădirii, taxele, reparațiile, utilitățile, toate se plătesc. Și cine le plătește? Noi. Din munca noastră, din micile noastre resurse, din împrumuturi, uneori.

Îl văd zi de zi pe părintele meu străduindu-se să lucreze sufletele oamenilor — lemnul tare — și uneori e copleșit. Îl susțin cât pot. Dar e greu. Unii oameni nu se lasă mișcați. Pe unii nici Hristos nu i-a putut convinge, ba chiar L-au răstignit.

Și mergem înainte, cât ne va da Dumnezeu putere. Când nu vom mai putea, va fi greu și pentru cel care ne va urma… dacă nu va avea resurse financiare proprii, cum am adus noi la biserica din Duisburg, va fi greu să ducă această cruce.

Țin să menționez că vorbesc aici despre „stâna și oile noastre”, nu generalizez, deși cred că în multe „stâni” se repetă același scenariu.

Doamne, întărește-ne pe toți slujitorii Tăi și pe cei care îi sprijină în tăcere!

Viața e un dar.
Viața e cu de toate.
Delia Maria

Ia uitați ce cuvinte împărtășeam catolicilor în acea seară…

O domnișoară din comunitatea lor ne-a surprins într-un cadru tăcut și simbolic, în timp ce încercam — cu emoție, dar și cu demnitate — să le vorbim despre cine suntem.

Despre credința noastră ortodoxă, despre comunitatea noastră românească, despre greutățile și frumusețile slujirii.

A fost o întâlnire simplă în aparență, dar pentru noi a avut greutate de mărturisire.

O poză și o clipă, dar atâta durere și speranță în spate…

Hristos să le răsplătească celor care ne-au ascultat și celor care ne-au primit.