07 iulie 2022. Ziua care a despicat viața mea în două: înainte și după. Ziua în care, pentru câteva secunde, iadul s-a deschis sub ochii mei de mamă. Ziua în care mi-am înmormântat copilul — cu mintea, cu inima, cu toate simțirile mele — înainte să apuc să-l îmbrățișez a doua oară. Ziua în care Dumnezeu a fost mai aproape decât aerul.

Nu am vorbit niciodată despre ce s-a întâmplat atunci. Abia acum am curajul să scriu. Nu pentru că aș fi vindecată, ci pentru că încep să înțeleg — cu mintea și cu sufletul — ce a fost de înțeles.

Eram în vacanță, în România, cu familia. Ne oprisem pe marginea drumului național, între Avrig și Porumbacu, pentru a cumpăra câteva jardiniere cu flori. Mergeam toți patru: eu, soțul și cei doi copii — Miriam și Matei. Era o zi senină de iulie.

În doar câteva clipe, ziua aceea senină s-a umbrit. Matei, băiețelul nostru de trei ani, s-a desprins din joaca lui printre flori și a început să alerge înspre șosea. O șosea pe care mașinile vuiau cu peste 100 km/h. Eu și Miriam eram deja în mașină, în partea din spate. Când l-am văzut alergând spre carosabil, am început să țip disperată — dar nu se auzea nimic.

Țipam cu tot trupul. Apăsam înnebunită pe butonul ușii glisante, care refuza să se deschidă. Am simțit cum mă închid într-o cușcă care mă ține departe de fiul meu — și de viața lui. Am lovit geamul cu pumnii. Am țipat, am plâns, am simțit că mă sfârșesc.

În acele clipe, mi-am îngropat copilul în gând. Mi-am imaginat deja înmormântarea lui. Mi-am închipuit sicriul mic și chipul lui stins. Trăiam iadul — acel iad în care știi că nu mai poți schimba nimic.

Și apoi, dintr-o dată, mi-am amintit de Dumnezeu. M-am rugat din străfundul inimii, fără cuvinte, doar cu strigătul sufletului. Și atunci… s-a întâmplat minunea.

Nu știu cum, nu știu prin cine. Parcă o mână nevăzută l-a smuls pe Matei de pe marginea drumului chiar înainte să facă ultimul pas spre moarte. În aceeași clipă, ușa s-a deblocat și am putut ieși. L-am luat în brațe și am plâns ca și când murise. Și totuși, trăia. Trăia!

Miriam plângea și ea cu suspine grele, cerându-și iertare. Se simțea vinovată că m-a chemat în mașină. Dar nu ea era vinovată. Nimeni nu era. Totul era rânduit să se întâmple așa.

Acea zi m-a învățat mai mult decât o mie de predici:

• Copiii noștri nu sunt ai noștri. Sunt daruri, nu posesiuni. Ne sunt încredințați de Dumnezeu pentru o vreme — să-i iubim, să-i ocrotim și să ne mântuim împreună cu ei.
• Nu noi hotărâm când vin sau când pleacă. Nu avem dreptul să decidem asupra vieții lor. Fiecare copil are dreptul la viață.
• Viața fără copiii mei nu ar avea sens. Sunt slabă în fața unei posibile pierderi. Mă rog cu lacrimi pentru părinții care au trecut prin astfel de suferințe. Mă înclin cu sfială în fața lor.
• De atunci nu mă mai plâng. Nici de oboseală, nici de haos, nici de nopți nedormite. Nimic nu mai pare greu. Totul este har, câtă vreme îi am lângă mine.

A fost ziua în care Dumnezeu nu doar că mi-a salvat copilul, ci mi-a salvat și sufletul. Mi-a dat o lecție de trezvie, de conștiență, de prețuire. Mi-a arătat, în doar câteva secunde, iadul și raiul, ca să nu mai rătăcesc prin griul de zi cu zi.

Viața e un dar.
Viața-i cu de toate.
Delia Maria