Dacă, în viața mea de până acum, am căutat să mă port cuviincios, să fiu politicoasă, să-mi cer iertare atunci când am greșit sau să explic o decizie luată, nu am făcut-o de teamă că voi fi judecată de oameni.
Ci de teamă să nu fiu judecată, la sfârșit, de Dumnezeu.
Pentru că știu că există păcate care nu rămân doar asupra celui ce le face, ci și asupra celui care a fost pricină de poticnire pentru aproapele său.
Iar dacă, prin mine, cineva s-a smintit, s-a tulburat sau a căzut în păcat, voi da și eu socoteală.
Mă tem de ce voi răspunde atunci când Hristos va sta pe Scaunul Său de judecată,
cu Cartea Vieții în mâna Sa — și faptele mele vor începe să vorbească în locul meu.
Nu voi mai putea explica.
Nu voi mai putea convinge.
Nu voi mai putea „repara” în cuvinte.
Pentru că atunci va vorbi Adevărul gol.
Judecata oamenilor?
Nu mă mai tulbură.
Ba uneori — dacă vine pe nedrept — mă și liniștește.
Pentru că, atunci când e nedreaptă, știu că Dumnezeu o transformă în răsplată cerească.
„Fericiți veți fi când oamenii vă vor ocărî și vă vor prigoni și, mințind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră din pricina Mea. Bucurați-vă și vă veseliți, căci plata voastră multă este în ceruri.”
(Matei 5, 11-12)
Să fim mai puțin preocupați de reputația noastră în ochii oamenilor și mai atenți la adevărul nostru în ochii lui Dumnezeu.
Să nu ne înfricoșăm de părerile lumii, ci de clipa în care vom rămâne singuri, înaintea Judecătorului Cel Drept.
Acolo nu vor mai fi martori, nu vor mai fi comentarii, nu va mai fi lume.
Va fi doar Adevărul — și noi în fața Lui.
Viața e un dar.
Viața-i cu de toate.
Delia Maria
