Încă puțin și vom lăsa în urmă casa care ne-a fost adăpost vreme de mai bine de un deceniu. Nu zidurile în sine ne răscolesc inima, ci tot ce s-a țesut nevăzut între ele: trăirile, amintirile, bucuriile și durerile, rugăciunile șoptite și lacrimile ascunse. Ne despărțim nu de cărămida în sine, ci de toată viața care a înflorit între pereții ei.

Poate că rămâne și o ușoară nostalgie pentru spațiul fizic, pentru colțul de lume în care ne-am așezat vreme de mai mult de zece ani. Dar adevărata despărțire nu e de locul în sine, ci de ceea ce el a devenit pentru sufletul nostru: o construcție din clipe și legături, din dureri purtate în rugăciune și din zâmbete născute din iubire.

Dacă astăzi se prelinge o lacrimă, e o lacrimă pentru viața trăită aici, nu pentru pereții care ne-au adăpostit. Este pentru trăire, nu pentru ziduri.

Nu trebuie să vorbești despre o casă ca despre un suflet. Dar casa aceasta… nu a fost doar o clădire. A fost locul unde Cerul s-a coborât de atâtea ori, nevăzut și tainic, în mijlocul vieții noastre.

Casa aceasta nu va mai avea în ea pașii preotului în toiul nopții, miros de tămâie în fiecare zi, o candelă care să ardă neîncetat, rugăciuni rostite cu voce stinsă, mătănii adânci. 

Nu se vor mai auzi psalmi, nu se va mai înălța rugăciunea inimii. Va fi locuită de alții, din alt neam și din altă credință.

Casa aceasta a avut în ea o odaie aparte, un colț ceresc așezat între ziduri omenești. O cameră pe care o numeam PARACLIS , așa o numesc și copiii, pentru că nu era doar o cameră, ci o mică bisericuță în mijlocul casei noastre.
Acolo, în timpul pandemiei de Coronavirus , când bisericile erau închise, am improvizat o Sfântă Masă, și pe ea s-au săvârșit Sfinte Liturghii, în tăcere, în lacrimi și în nădejde. 

Tăcerea din casă s-a umplut de rugăciuni și cântări tainice. Sub amprenta virusului care a zdruncinat pământul, și a făcut ca lumea să se oprească în loc, Liturghia nu s-a oprit, ci s-a mutat în inima căminului nostru.

Slujbele din noaptea Învierii Domnului, au fost săvârșite în această cameră, în mediu restrâns, familial. 

Acolo ne-am făcut rugăciunile în fiecare zi.  Rugăciunile de seara, împreună cu copiii, înainte de culcare si rugăciunile părinților după ce adormeau copiii.

“Paraclisul”din casa noastră, este locul care ne știe toate lacrimile, toate durerile, toate pocăințele, toate oftările și părerile de rău. Acolo, la picioarele Crucii lui Hristos, am așezat toate cele ce nu le-am putut rosti cu voce tare.

Aceasta este, poate, cea mai sfântă cameră din toată casa. Pentru că în ea s-s odihnit racla cu Sfinții noștri împreună- locuitori cu noi, care ne-au fost nu doar mijlocitori, ci și prieteni tăcuți, care au trăit cu noi, au plâns cu noi și au vegheat peste toate.

A fost o casă ortodoxă în adevăratul sens al cuvântului. O casă în care, chiar de la intrare, observai că Dumnezeu locuiește în ea.

Tot așa în taină au locuit și Sfinții. Nu doar icoanele lor, ci părticele din sfintele lor moaște. Oaspeți cerești în mijlocul vieții noastre lumești. Am început cu doi Locuitori ai Împărăției … și în timp, familia s-a mărit.

Au fost și sunt cu noi părticele din: Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ierarh Nectarie, Sfinții Mucenici Epictet și Astion, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și alți sfinți iubiți, purtați în rugăciune și venerație. Cu ei am trăit. Ei ne-au ocrotit. Ei au stat în mijlocul casei noastre, nu ca niște relicve, ci ca niște prieteni nevăzuți, vii și prezenți în fiecare clipă.

Și da, e greu. Nu pentru ce pleacă dintre noi la exterior, ci pentru tot ce rămâne aici înăuntru: trăiri, lacrimi, râsete, mângâieri. 

Aici a venit prunca cea mare, Miriam-Sofia, la doi ani și jumătate, și pleacă acum, adolescentă. Aici am adus de la maternitate pruncul cel mic, Matei- Nectarie. Aici au crescut amândoi, s-au certat, s-au iubit, s-au rugat. Aici au învățat să spună „Tatăl nostru”. Aici am trăit toate anotimpurile vieții și ale sufletului.

E greu, dar nu e sfârșitul.

Se încheie un mare capitol de viață trăită intens. Vom începe să scriem un nou capitol al vieții noastre.

În curând vom merge pe un drum nou, cu tot ce avem mai scump. Mergem cu copiii noștri, darurile noastre cele mai mari. Mergem cu Maica Domnului. Mergem cu Hristos. Mergem cu sfinții noștri, care nu rămân între pereți, ci merg cu noi, în racle, in inimi și în duh. 

Și atâta timp cât ei sunt cu noi, orice loc poate deveni „acasă”.

Pentru că acasă nu este o clădire. Acasă sunt rugăciunile, dragostea, lacrimile, mângâierile. Acasă este acolo unde ne așezăm genunchii la rugăciune și unde se adună toți ai noștri, cei de jos și cei de Sus.

Plecăm curând. Dar nu fără nădejde, nu fără credință și nu fără dragoste.

Pentru că Dumnezeu a locuit aici cu noi și va locui mereu cu noi și în noi.

⸻

Viața e un dar

Viața e frumoasă

Viața e grea

Viața e cu de toate

Delia Maria – Viața cu de toate