„Unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta.” (Matei 6, 21)

Nu bogăția în sine ne pierde, ci inima lipită de ea. Detașarea nu cere să disprețuim lucrurile, ci să nu ne lăsăm îngropați sub ele. Au fost luni în care, prin mâinile mele, au trecut sume mari de bani; i-am folosit, i-am dăruit, i-am risipit uneori, dar n-am făcut vreodată cuib în suflet pentru ei. Tocmai această slăbiciune a legăturii mele cu banii a fost, poate, frânghia de care S-a putut agăța Dumnezeu ca să mă tragă departe de prăpăstii.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne avertizează: „Nu bogăția este răul, ci iubirea de bogăție.” Sfântul Vasile cel Mare completează: „Bogăția e un slujitor bun, dar un stăpân crud.” Iar Sfântul Paisie Aghioritul, cu simplitatea lui pătrunzătoare: „Nu este rău ca omul să aibă bani; rău este când banii îl au pe om.”

Mă întreb uneori dacă n-am căzut în cealaltă extremă – risipa fără chibzuință. Numai Dumnezeu știe și, adesea, răspunsurile vin încă de aici, din felul în care ni se întorc faptele. Până atunci, îmi păzesc inima: să nu iubesc aurul, să nu-l urăsc în chip fățarnic, ci să-l folosesc drept ceea ce este – un mijloc de slujire.

Sfântul Siluan Athonitul ne amintește: „Dacă omul are bani și îi păstrează numai pentru sine, Domnul se îndepărtează.” Libertatea adevărată începe când buzunarul nu mai dictează sufletului. Când putem spune, la fel ca psalmistul: „Domnul este moștenirea mea” – atunci aurul nu mai are glas asupra noastră.

Într-o lume care măsoară valoarea în cifre, mă rog să nu pierd singura comoară care nu ruginește: o inimă liberă, capabilă de iubire. Căci acolo unde e comoara, acolo se duce și sufletul; iar eu vreau ca al meu să rămână în mâinile lui Dumnezeu, nu într-un cont bancar.

⸻

Viața e grea, viața e frumoasă, viața e un dar.

Viața e cu de toate.

Delia Maria, Viața cu de toate