Aseară ne-am întors pentru o ultimă dată în biserica în care am slujit atâția ani. Doar noi doi, eu și soțul meu, preotul care a slujit până acum acestei comunități. Am intrat în liniștea de dinaintea plecării, ca într-un altar al tăcerii. A venit să-și ia veșmintele lui preoțești, cele care-i fuseseră alături în slujire, ani și ani.

Era puțin înserat. În biserică domnea un semiîntuneric tainic. Doar o rază de lumină mai cădea, blând, peste Sfânta Masă și peste icoane, ca o mângâiere dumnezeiască. Ne-am mișcat în liniște. Am trecut prin fiecare colț, am privit, am binecuvântat tainic tot ceea ce rămânea acolo: nu doar lucruri, ci amintiri, jertfe, rugăciuni neauzite de nimeni, dar știute de Dumnezeu.

La final, înainte de a trage ușa după noi, ne-am așezat în fața Sfântului Altar. Și am privit. Am privit în tăcere, în lumină, în adânc. Și atunci au început să curgă lacrimile. Nu erau chemate. Nu erau nici măcar explicabile. Dar erau. Și ardeau. Mai tare decât în ziua despărțirii oficiale, când biserica era plină de suflete.

Acum nu eram decât noi și jertfa noastră. Atât.

Am privit spre catapeteasmă, spre icoane, spre Altarul în care s-au ridicat ani la rând rugăciunile noastre. Și am înțeles ceva: niciun chip de om nu ne-a venit în minte. Nu regretul oamenilor ne ardea, ci încredințarea că aici ne-am ars pe noi înșine, ca o lumânare întreagă, până la capăt.

Nu ne-am luat rămas-bun de la pereți, ci de la crucea unei misiuni. De la un drum dus cu greu, dar cu drag. De la o chemare în care ne-am topit, noi și copiii noștri. A fost o despărțire fără cuvinte. O tăcere adâncă și plină.

Ușa s-a închis încet. Și în noi a rămas aprinsă o candelă care nu se va stinge niciodată.

Drumul nostru merge mai departe, spre o altă jertfă, o altă misiune, o altă dăruire. Cu aceeași nădejde și cu aceeași inimă aprinsă.

„Ce-ndurerat mă duc din locul
acesta unde-am ars așa
cu toată inima mea stoarsă
de tot ce-a fost frumos în ea.

Știam că trebuie o jertfă
— și-am dat-o pe a mea mereu
spre orișicine mi-a cerut-o
cum I-o dădeam lui Dumnezeu.

Am vrut să-mi fie frații liberi
de orișice robie grea
iar libertatea cere jertfă
— și eu am vrut s-o dau pe-a mea.

Știam că e pustiu aicea
— dar un așa amar pustiu
că nu mai răsuna ecoul
— nici unui singur sunet viu.

Și-a trebuit strigat Cuvântul
— cu disperare de nebun
— și-acum când jertfa-i arsă toată
— o, ce puțini pricep ce spun!

Mai este oare vreo nădejde
să se mai nască-un disperat
să-nalțe-așa nebun lumina,
cu orice jertfă neapărat?

Sau nu mai sunt decât cuminții
ce-și caută lor firesc folos
— O, Singuraticul, Străinul
și-ndureratul meu Hristos!

Traian Dorz, din „Cântarea Veșniciei”

Slujirea jertfelnică de la Duisburg