Viața  ne trece prin momente de liniște și furtună, de bine și greu, de lumină și umbră. Într-o astfel de zi, printre gânduri și întrebări, mi-a venit în suflet această reflecție. Despre cum uităm de Dumnezeu când ne e bine și cum Îl căutăm când ne doare. Am simțit nevoia să scriu — poate pentru mine, poate pentru tine. Poate ca să nu uităm că sufletul are nevoie de adevăr mai mult decât trupul de confort.

⸻

Trupul, pântecul, buzunarul — acestea sunt, adesea, idolii cărora le oferim ceea ce ar trebui să-i dăm doar lui Dumnezeu: încrederea noastră, timpul nostru, dragostea noastră. În graba de a ne satisface nevoile de moment, ajungem să-L lăsăm pe Dumnezeu pe locul doi, sau chiar să-L uităm complet.

Însă, când vine necazul, când ne îngenunchează boala, pierderea, suferința, nu ne mai întoarcem spre trup, nici spre pântec, nici spre contul din bancă. Tot la Dumnezeu alergăm. Strigăm cu lacrimi: „Doamne, ajută-mă!”. Și, în ciuda uitării noastre, El ne ascultă.

Asta, în cel mai fericit caz.

În cel nefericit, facem o greșeală dureroasă: în loc să ne smerim, Îl învinuim pe Dumnezeu. Îi atribuim pierderile noastre, durerile, bolile. Spunem cu amărăciune: „Dumnezeu mi-a dat această suferință…”, „Mi-a luat Dumnezeu sănătatea, omul drag, banii…”.

Dar Dumnezeu nu are rău de oferit. El este doar izvorul binelui. Tot ceea ce pare o pierdere, o durere, o „lovitură”, este de fapt o îngăduință — o îngăduință divină spre folosul nostru. Poate ne scapă de un rău mai mare. Poate ne învață smerenia. Poate e singura cale de a ne opri din fuga oarbă spre pierzare.

Așa cum niciun părinte, cu inimă curată, nu-i dorește răul copilului său, cu atât mai puțin Tatăl nostru cel ceresc nu vrea răul nostru. El poate îngădui, da — dar niciodată nu lovește cu ură sau cu nedreptate.

Să fim atenți. Să luăm aminte la păcatele acelea „fine”, aparent nevinovate, dar care ne rănesc sufletul . Acestea sunt poticniri pe drumul vieții, capcane care ne pot abate nu doar de la calea cea bună, ci chiar de la mântuire.

⸻

Din toate cele ce ne leagă de viața asta cu de toate, relația cu Dumnezeu ar trebui să fie firul care nu se rupe niciodată. Chiar și când pare că El tace, El lucrează. Chiar și când pierdem, de fapt poate câștigăm. Să nu ne grăbim să judecăm ce nu înțelegem, ci să cerem înțelepciunea să vedem cu ochii inimii. Acolo unde nu mai încape întrebarea „De ce?”, ci doar nădejdea că totul are un rost.

Delia Maria – Viața cu de toate