Pronia lui Dumnezeu

La începutul Săptămânii Mari, m-am rugat Mântuitorului să îmi dăruiască tărie și putere, ca să pot sta cât mai departe de hrană și să trăiesc cât mai intens durerea Patimilor Sale. Nu m-am gândit nicio clipă la boală. Credeam că voi putea trăi toate acestea de acasă, în condiții de sănătate, în rugăciune și liniște.

Dar Domnul cel milostiv mi-a dăruit… exact ce am cerut.

Zile întregi fără apă și fără mâncare. Durere în trup. Zdrobire în suflet. Și în loc să fiu acasă, în pregătiri, la Denii, lângă biserică, soț și copii, am stat ore întregi pe tărgi, prin săli de operație reci ca gheața, întinsă și legată de mâini — aproape „răstignită”.

După două zile fără apă, am început să cer, cu insistență. Nu voia nimeni să-mi dea — din motive medicale. În schimb, am fost împunsă cu ace în coaste, mi s-au administrat substanțe grele, m-au tăiat, m-au cusut, m-au durut toate mădularele.

În nopțile lungi, fără somn, m-am rugat și am plâns. Mai mult ca oricând. Pentru păcatele mele. Pentru răstignirile pe care i le aduc zilnic Domnului meu.

M-am întrebat: aș fi putut trăi toate acestea de acasă?
Cu siguranță, nu.

Nu îndrăznesc să compar suferința mea, a păcătoasei, cu drama Domnului, dar în măsura omului slab și păcătos, a fost o altfel de Săptămână Mare. O altă trăire.

Mi-am dorit să mă jertfesc, iar Domnul a primit dorința mea.
El nu rămâne dator. El alege cum ne dă.

„Cere și ți se va da.”

Slavă Ție, Dumnezeule, în veci!

Le mulțumesc celor care m-au susținut în aceste zile și celor care mi-au preluat responsabilitățile. Am cărat crucea împreună.
Dumnezeu va socoti, cu siguranță, jertfa voastră.

---

Iar la final, cu lacrimi în ochi, las aici un fragment din poezia mea de suflet:

„O, slavă Ție, Doamne,
Că-n viață mi-ai făcut
Mai mult de lacrimi parte,
Decât de drum plăcut,
Că n-am zburat prin cântec,
Ci m-am târât prin plâns,
C-așa m-ai dus prin toate,
La Sânu-Ți drag m-ai strâns.”
— Traian Dorz