Încă o încercare din acest Post Mare…

După multe nopți nedormite, după multe suspine tăcute și suferință îndelungată,

astăzi am ajuns cu Matei la urgențe.

Sub anestezie generală, i-au fost extrași zece dințișori.

Zece.

Prin ce stări am trecut… nu știu cum să le descriu.

Nu există cuvinte omenești să exprime ce simte o mamă

atunci când își ține copilul de mânuță,

iar el, zbatându-se sub masca de anestezie,

o privește cu ochi mari, blânzi și rugători,

de parcă ar spune:

„Ajută-mă, mamă… eliberează-mă…”

Plângea și se zbătea, apoi dintr-o dată — a rămas inert.

L-am văzut cum adoarme brusc…

Iar eu am început să mă înec în propriile lacrimi.

Nu mai știam în ce galaxie sunt.

Medicul anestezist mi-a zis calm:

„Pentru el nu e greu. E greu doar pentru mamă.”

Apoi m-au invitat să aștept în sala de așteptare.

A urmat cea mai lungă jumătate de oră din viața mea.

Pentru mine au fost ani grei.

Ani în care nu ai ce face decât să te rogi.

Să plângi.

Să aștepți.

După această veșnicie, am fost chemată la reanimare.

Să fiu acolo — să-l țin de mână când se trezește.

Să-l încălzesc cu vocea mea. Cu lacrima mea. Cu prezența mea.

Trezirea a fost grea.

Recuperarea — și mai grea.

Dar noi, mamele, trebuie să putem și ce nu putem.

Ține, Doamne, mamele pe pământ.

Întărește-le.

Mângâie-le.

Îmbracă-le cu har și răbdare.

Căci ele poartă, pe umerii lor mici, suferințele întregii lumi.