Săptămâna trecută am citit un articol care m-a cutremurat și m-a pus pe gânduri.

Era despre casele construite în România cu bani trimiși din străinătate.

Case mari, moderne, impunătoare… dar triste. Goale.

Părinții au plecat în străinătate ca să construiască „un viitor” — un cămin.

Dar în toată această alergare, și-au lăsat copiii în urmă, cu bunicii sau cu rudele.

Au plecat cu gândul că se vor întoarce… și nu s-au mai întors.

Anii au trecut.

Copiii au crescut.

Triști. Săraci sufletește.

Copilăria lor a rămas zidită între cărămizile caselor — case ridicate pentru ei, dar cu prețul sufletelor lor.

Și cel mai trist este că… nu au mai locuit niciodată în acele case.

Nici singuri, nici împreună cu părinții.

Pentru că părinții au uitat drumul înapoi.

Iar copiii, crescând, au plecat pe alte drumuri, cu multe lipsuri în inimă.

O viață ruptă. O dramă. O tăcere apăsătoare în camerele goale.

Oricât ar căuta în mintea lor,

nu găsesc amintiri cu părinții:

nici plimbări,

nici seri în familie,

nici excursii,

nici povești de seară.

Și atunci… pentru ce toate acestea?

M-a atins adânc acest gând.

M-a făcut să-mi pun un milion de întrebări.

Oare nu am „furat” și noi, fără să ne dăm seama, din copilăria pruncilor noștri?

Am zidit și noi — cu mari sacrificii — două cămine:

unul aici, în diaspora (încă cu ipotecă), și unul micuț în România.

Nu i-am lăsat singuri pe copii decât de trei ori, câte zece zile, când am mers în Țara Sfântă.

Dar și atunci… oare nu i-am lipsit de noi?

Oare nu i-am lăsat singuri, chiar dacă fizic eram lângă ei, dar cu gândul, cu sufletul, cu trupul frânt de muncă?

Am încercat să compensăm.

Să adunăm vacanțe, clipe frumoase, amintiri.

Unii spun că e degeaba.

Eu nu cred asta.

Cred că aceste clipe sunt investiții invizibile.

Le dau copiilor rădăcini. Echilibru. Siguranță.

Nu se văd, dar rămân. Cresc odată cu ei. Îi apără.

Vor veni și dezamăgirile. Și eșecurile.

Dar dacă au temelie — vor ști unde să se întoarcă.

Și atunci mi-am spus:

STOP. Eu nu mai zidesc nimic.

Aveam în plan să mai construim un loc de retragere la țară.

Gata.

Am renunțat.

Pentru că viața — sau mai bine zis, Dumnezeu — ne-a arătat că toate cele de aici sunt trecătoare.

Când vine moartea, suferința sau nenorocirea, nimic material nu mai contează.

De acum înainte, mi-am propus să-mi dedic viața —

până la ultima picătură —

doar pentru două lucruri:

sufletul meu și copiii mei.

Mă voi concentra mai mult pe OM decât pe material.

Pe iubire decât pe cărămidă.

Pe hrana sufletului, nu pe acumulare.

STOP investițiilor.

STOP economiilor pe ideea că „le las copiilor”.

Ceea ce le voi lăsa cu adevărat — și ceea ce va rămâne —

vor fi valori de altă natură.

De acum înainte, investesc doar în Cer.

În veșnicie.

În comoara unde nici molia, nici rugina nu strică.

Am înțeles, cu toată ființa mea, că al meu este doar ceea ce am dăruit.

Când am pus deoparte pentru Dumnezeu,

El mi-a dat înapoi exact când am avut nevoie — și încă mai mult, cu dobândă.

Dar când am strâns „sub saltea”,

am descoperit că fix atunci când am avut nevoie, nu mi-a mai folosit la nimic.

Matei 6:19-34

„Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile și rugina…

ci strângeţi-vă comori în cer…

Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu și neprihănirea Lui,

și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra…”

De aceea, nu-mi mai fac griji pentru ziua de mâine.

Ajunge zilei necazul ei.

Eu vreau să fiu prezentă în viața copiilor mei —

nu doar cu trupul, ci și cu inima.