12 august 2024- Ziua în care l-am îngropat pe tata… și el încă e viu.

Ziua pe care n-o voi uita niciodată. Ziua pe care am simțit-o ca o moarte, deși nu s-a rostit nicio slujbă, nu s-a pus nicio cruce, nu s-a tras nicio cortină. Dar în sufletul nostru… s-a făcut doliu. Pentru că, da, în ziua aceea, l-am dus pe tata la un centru pentru vârstnici. Și am simțit că l-am îngropat. De viu.

Tata, cu părul alb ca neaua și cu sufletul blând, bun, cum rar se mai nasc bărbați pe lume. Tata, omul care nu a făcut niciodată rău, care a muncit cu demnitate, care ne-a crescut și ne-a iubit. Tata, care nu mai e stăpân pe mintea lui, pe trupul lui, pe viața lui.

Alzheimer-ul l-a furat încet. L-a dus departe de noi, zi după zi. Iar când l-am dus la acel centru, deși este poate cel mai bun din țară – privat, curat, sigur, profesionist – pentru noi a fost ca o despărțire definitivă. Pentru că de atunci… nimic nu mai e la fel.

Am încercat tot. Am întors pe toate părțile realitatea. Am tras de timp, de noi, de speranțe. Dar eram încolțiți. Plecați cu toții din țară, cu familii, cu locuri de muncă, cu vieți pe care nu le puteam opri, cu o mamă bătrână și bolnavă care nu-l mai putea îngriji. Tata era acolo, pierdut în boala lui, neștiind ce face, unde este, încotro merge. Era liniștit, dar complet dezorientat. Și devenise un pericol pentru sine. Nu mai știa nici unde e baia, nici unde-i patul. Putea pleca și se putea rătăci oricând.

Nu ne-am pripit. Nu am făcut acest pas în grabă. Au fost zile întregi de lacrimi, nopți nedormite, telefoane, planuri, rugăciuni. A fost o vară grea, dureroasă, fierbinte nu doar afară, ci și în inimile noastre.

În ziua în care frații mei l-au dus, eu eram deja plecată înapoi în Germania, unde mă așteptau programări urgente. Nu am fost acolo fizic, dar inima mea a fost frântă în mii de bucăți. Am primit poze cu tata, îmbrăcat frumos, aranjat, urcat în mașină. Și atunci… ceva s-a rupt în mine. Am plâns în hohote în parcare, în mașină, singură, fără putere să pornesc motorul. Tremuram de durere, iar suspinele mișcau pur și simplu mașina. A fost un plâns care nu se mai oprea. Și care nu s-a oprit nici până astăzi.

Nu trece o zi în care să nu-mi reproșez decizia asta. Știu că nu aveam altă soluție. Știu. Dar sufletul nu se lasă înduplecat de logică. Și nici de argumente. În inima mea, am rămas cu rana aceasta deschisă: că nu l-am putut îngriji acasă, așa cum s-ar fi cuvenit. Că a trebuit să îl lăsăm pe mâna străinilor – oricât de buni ar fi ei.

Știu că nu e vorba de bani, de condiții, de confort. E vorba de suflet. De legătură. De dragoste. De datoria de copil. De vinovăția care mușcă din noi, fiecare zi, fiecare gând.

Poate că nu se va împăca niciodată inima mea cu această realitate. Poate că nu voi putea ierta niciodată viața, sau pe mine însămi, sau neputința. Și poate că nici frații mei nu vor putea. Dar ne rugăm. Și cerem iertare. Și îl pomenim în fiecare zi. Și ne gândim la tata, cel de dinainte de boală, și ne agățăm de amintirile acelea ca de o funie de salvare.

Tată drag, îți mulțumesc pentru tot!

Iartă-mă!

Iartă-ne!

Tata, iartă-ne… Nu am avut altă cale, sufletele ni se rup în două și nu se mai lipesc. 

Scriu acest articol cu lacrimi pe tastatură. Ca să nu uit. Ca să-mi plâng durerea în cuvinte. Ca să nu se piardă această iubire zdrobită, această rană vie. Scriu pentru că doare. Și pentru că, chiar dacă tu nu mai ști cine suntem, noi vom ști mereu cine ești tu: ești tata.

Tatăl meu cu păr cărunt și cu suflet bun.

Tată, ești rugăciunea mea din fiecare zi.

Tată, ești regretul, reproșul și iertarea pe care o cer în fiecare zi.

Iartă-mă!

Tată, ești durerea sufletului meu.

Iar pentru cei care poate privesc din afară această durere și s-au grăbit să judece, cu inima rece și nepăsătoare, aș vrea să spun doar atât: nu faceți asta! Există o dreptate a lui Dumnezeu care ne învață cu blândețe sau cu durere că nu putem judeca pe nimeni fără să trăim mai devreme sau mai târziu aceleași încercări. Judecata grăbită este adesea urmată de o lecție dureroasă și de aceea nu doresc nimănui să ajungă să simtă sfâșierea prin care am trecut. 

Rugați-vă mai bine pentru cei aflați în astfel de situații, căci fiecare familie își poartă propria cruce. Și, credeți-mă, nu este ușoară. Ne judecăm și noi destul. Și avem deja un Judecător, Drept și Milostiv.

Rugăciune pentru tata

Doamne,

Tu Care ai poruncit să-i cinstim pe părinții noștri,

primește lacrimile mele și durerea inimii mele.

Părintele meu e bolnav, pierdut în uitare,

dar sufletul lui e în mâinile Tale.

Păzește-l, Doamne, de tot răul văzut și nevăzut.

Dă-i liniște acolo unde mintea i s-a tulburat.

Îmbracă-i neputința cu milă și înconjoară-l cu oameni buni.

Fă din fiecare zi a lui o binecuvântare, chiar și în boală.

Și mie, Doamne, dă-mi iertare și putere,

că nu am fost acolo cât aș fi vrut să fiu.

Tămăduiește rana din sufletul meu

și nu mă lăsa să cad în deznădejde.

Primește dragostea mea ca pe o rugăciune

și adaugă la ea mila Ta cea mare.

Amin.