Mi-e grea crucea… dar este a mea.
Și nu mi-a fost dată întâmplător.
A fost cântărită cu milă și cu înțelepciune, măsurată cu delicatețea iubirii de Dumnezeu, în așa fel încât să nu mă strivească, ci să mă ridice.
Ea poartă urmele rătăcirilor mele, ale greșelilor făcute cu știință sau fără, dar mai presus de toate — poartă nădejdea mântuirii mele.
Sunt clipe în care simt că nu mai pot. Cad.
Dar îmi amintesc că El, Cel fără de păcat, a dus o cruce ce nu era a Lui, ci a mea și a întregii lumi.
A căzut și El. De nouă ori.
Și totuși a dus-o până la capăt, până în vârful Golgotei.
Cum aș putea eu să nu-mi duc crucea mea, cea plămădită exact pe măsura sufletului meu?
Acest gând mă ridică, din nou și din nou, ori de câte ori obosesc.
Și cu acest gând înainte merg, spre Golgota vieții mele, purtând crucea nu ca pe o povară, ci ca pe o cale.
Restul?
Zgomote de fundal. Mărunțișuri trecătoare.
Detalii care nu merită să mă oprească din drumul cel mare.
„Crucea, partea vieții mele.”
(Sf. Ier. Nectarie din Eghina)
Viața e grea.
Viața e cu de toate.
Viața e un dar.
Delia Maria
