Doar ceea ce dăruim cu adevărat ne aparține.

Milostenia este cheia tainică ce ne poate deschide ușa Împărăției Cerurilor. Este fapta de iubire care transcende timpul și spațiul, singura avere ce nu piere odată cu trupul, ci ne urmează sufletul și străbate cu el văzduhul.

Luna, ziua, nici măcar clipa următoare nu ne sunt promise. Pentru fiecare dintre noi, lumea se poate sfârși în minutul ce vine. Și atunci, cine va mai da vreo valoare caselor, conturilor sau realizărilor pământești?

Toate acestea rămân aici. Nimic nu ducem cu noi, în afară de faptele noastre și de ceea ce am dăruit.

Veșnicia – acel „mâine” care nu se mai termină – ne va fi fie lumină, fie întuneric, în funcție de cum am trăit clipa prezentă. Așa cum ne „așternem” aici, așa vom „dormi” dincolo.

Milostenia, iubirea față de aproapele, lacrima ștersă celui necăjit, masa dată celui flămând, mângâierea celui bolnav – toate acestea sunt pietre de temelie ale mântuirii noastre. Ele sunt armele cu care îngerul nostru păzitor ne poate apăra în ceasul despărțirii de trup, când sufletul trece prin vămi și este ispitit de întuneric.

Ceea ce am făcut doar pentru noi, rămâne aici. Ceea ce am făcut pentru celălalt, ne va însoți în veșnicie.

Să nu uităm: aici suntem în trecere, nu la întrecere. Sufletul se hrănește cu iubire și dăruire, nu cu aplauze și posesiuni.

„Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui.” (Matei 5,7)

Doamne, învață-ne să dăruim cu inimă curată și să adunăm comoară în cer, acolo unde molia nu roade, nici rugina nu strică, nici hoțul nu fură.

Viața e cu de toate.
Viața e un dar.