Există o diferență tainică, dar esențială, între cel numit cu dispreț „popă” și cel chemat cu evlavie „părinte” — adică preot.

Preotul adevărat nu rămâne la masă cu ai săi când sufletul unui om se pregătește să plece din lume. Se ridică fără ezitare și aleargă la căpătâiul celui aflat la hotarul dintre cer și pământ, ca să-l însoțească pe drumul veșniciei cu rugăciunea Bisericii.

Preotul nu-și pune confortul mai presus de chemarea slujirii. Își întrerupe drumul, oricât de important ar fi, pentru a merge la un nou-născut aflat între viață și moarte, și în mijlocul aparatelor și al tensiunii dintr-o terapie intensivă, săvârșește Taina Sfântului Botez, îmbrăcând cu Hristos un suflet abia venit în lume.

Preotul nu se teme să stea umăr la umăr cu moartea, veghează lângă patul bolnavului, rostind cu voce tremurată, dar cu suflet tare, rugăciunile de iertare și de încredințare a sufletului în mâinile Domnului.

Preotul săvârșește slujbe de înmormântare prin ploaie și vânt, uneori cu ochii plini de lacrimi. Și cum să nu-l doară când îngroapă un prunc, în timp ce părinții lui se frâng de durere la marginea gropii? Sau când așază în pământ un tată tânăr, lăsând în urmă copii care strigă neputincioși înspre cer?

Preotul este acela care, cu mâinile sale, oficiază cele mai importante momente ale vieții noastre: botezul, cununia, înmormântarea. Nu ne dăm seama cât de adâncă este slujirea lui decât atunci când avem cu adevărat nevoie de ea.

Iar dacă unii dintre voi ați cunoscut și oameni pe care i-ați numit cu dispreț „popi”, vă rog: nu judecați. Nu le știți lupta, nu le știți căderile, și nici frământările tainice. Lăsați judecata în seama Celui ce cunoaște inima omului, căci doar El este Dreptul Judecător.

Eu? Eu am avut parte numai de preoți.

Unul dintre ei — cel mai drag — îmi este tovarăș de drum prin viață.

Era vineri, 16 februarie 2024.
Seara, aveam un lucru important de făcut pentru familia noastră. Ne pregătisem sufletește și ne-am îmbrăcat frumos.

O zi încărcată de trăiri și încercări: sufletești, psihice și intelectuale.

O zi care venea după altele la fel de grele.

Dar chiar atunci, soțul meu, preotul, a fost chemat la spital. O femeie era pe patul de moarte și avea nevoie de rugăciunea de plecare. Am făcut cale întoarsă spre casă să își ia trusa preoțească, apoi am mers direct la spital.

Eu am rămas în mașină, în fața spitalului, aproape o oră. Nu m-am plictisit — Dumnezeu a avut grijă să-mi dea și mie o cruce de dus în acel moment: la unul dintre punctele noastre de lucru avusese loc o spargere, așa că minutele s-au umplut cu telefoane, poliție, angajați, explicații. Dar nu despre asta e articolul…

Când soțul meu s-a întors, l-am simțit alt om.

Mi-a spus doar atât:

„Când rosteam rugăciunile la ieșirea sufletului, am simțit cum stătea moartea lângă umărul meu. Parcă aștepta să termin, ca să-și poată duce mai departe misiunea…”

Acesta este preotul.

Un om al rugăciunii, al jertfei, al slujirii.

Popi nu cunosc. Dar pe preotul acesta îl cunosc bine: trăiește cu Hristos și pentru Hristos.

Preotul

Preotul simte, plânge, se roagă,

Preotul poate fi ispitit, are tentații, păcate, trecut, plângere, amintiri, răni vechi.

Preotul are trup, dureri de cap și de șale, dureri de suflet, cicatrici pe inimă de la prea multă suferință.

Preotul e un om într-o presiune enormă în fiecare zi. Stă în fața lui Dumnezeu, Îl frânge pe Hristos Împăratul veacurilor în mâinile sale de lut, se împărtășește mereu de Sângele mântuitor, ascultă păcate cumplite la spovedanie, blagoslovește pe muribunzi, citește bolnavilor incurabil.

Preotul îngenunchează în fața Sfintei Mese și se atinge cu fruntea de pieptul Stăpânului, ascultând intru uimire bătăile inimii lui Dumnezeu.

Preotul e un bulgăre de țărână plină de roua Duhului Sfânt.

Rugați-vă pentru el!”

Delia -Maria

17 Februarie 2024